CULTURA

* Gheza Grigore Victor Vida – fiul maramuresean al lui Pan (anul acesta ar fi implinit 90 de ani)
Artistul care a refuzat turnul de fildes

* Istoria din umbra memoriei a iesit din letargie
Focul ascuns in piatra

* Fragmente inedite din istoria Maramuresului medieval
Saga lui Patru

* Ma tot mir
Tuca-i mana, ma!

* Natiune, naratiune, fictiune
Sarbatoarea focului

* REPORTAJ- Bicaz, un loc de la granita judetului, este o
Comuna pe cale de disparitie

* Lotul national de parasutism al Romaniei in Baia Mare
Acolo unde se avanta vulturii

* “Avea doua urechi mari, ca de lup”
Cercetatoarea de vrajitoare

* Interviurile GAZETEI: azi, Adrian Mihai Cioroianu, un intelectual rasat
Noul varf de lance

* Politic - Actiunea Populara, nehotarata intre nou si vechi
Transhumanta populara

* Gheza Grigore Victor Vida – fiul maramuresean al lui Pan (anul acesta ar fi implinit 90 de ani)
Artistul care a refuzat turnul de fildes

“La inceputul secolului al XX-lea, Baia Mare era un orasel modest, cu urmele vechii cetati bine conturate, cu cartiere muncitoresti saracacioase, grupate cu precadere in jurul gurilor de mina, pentru a fi cat mai aproape de locurile de munca: la mina Valea Rosie, la Dealul Crucii, la Sasar, la Herja. In mine, trudeau din greu tarani-mineri din satele romanesti, dar si mineri profesionisti, adusi aici, de-a lungul timpului, din diferite regiuni ale monarhiei habsburgice: maghiari, germani, slovaci, cehi, polonezi, italieni”, afirma Gheorghe I. Bodea, autorul unei lucrari in care este subliniata influenta covarsitoare pe care mediul muncitoresc in care s-a nascut a avut-o asupra marelui sculptor Gheza Vida. Mediul ce si-a pus amprenta pe opera sculptorului a fost cel oferit de imaginea Baii Mari de odinioara, “unde la fiecare colt de strada vedeai sevalete la care lucrau pictori”, dintre care unii locuiau la familii de mineri, platindu-si chiria in tablouri. Nu mai seamana minerii din vremea aceea cu minerii din zilele noastre.

Maramuresul se mandreste cu cel care a fost marele sculptor Gheza Vida. Intr-un catalog dedicat artistului, criticul de arta Ion Frunzetti nota: “In metabolismul cultural al Romaniei (…), Gheza Vida este un element necesar ca aerul si ca apa”. Desprinsa din traditiile milenare ale Maramuresului, sculptura lui Gheza Vida imbina o istorie traita cu personajele basmelor nascute in preajma padurilor, personajele de legenda cu oamenii simpli ai locului.

Bunicul din partea tatalui, Simion Vida, a fost lucrator la steampurile craiesti ale topitoriei din Ferneziu. Se tragea dintr-o familie originara din satul de munte maramuresean Iapa. Din cei sapte copii pe care i-a avut cu Ana Morar, al cincilea, Iosif, este tatal lui Vida Gheza. Mama lui Vida Gheza, Rozalia, a fost fiica cea mai mare a unui miner originar din Cavnic, Carol Krupiczer, a carui familie era descendenta unor mineri colonizati din Slovacia. Primii sapte copii ai familiei Vida au murit la o varsta frageda, pentru ca, pe 28 februarie 1913, intr-o casuta modesta de langa mina Valea Rosie din Baia Mare, sa vada lumina zilei al optulea copil al familiei Vida. I s-a dat numele de Gheza, dupa numele ortacului tatalui care l-a botezat, dar mama il va alinta Victor, pentru ca era unicul ei copil care a reusit sa invinga moartea. La un an dupa nasterea lui Gheza, tatal acestuia a fost trimis pe frontul din Serbia. Primul razboi mondial incepuse sa-si ceara obolul mortii. Iosif Vida s-a intors de pe front, nu peste mult timp, grav ranit, doar pentru a-si sfarsi zilele intre cei de acasa. La groapa l-au dus vaduva Rozalia si un copil de doi ani, ramas orfan.

Inceputurile vietii de artist

De la varsta de trei ani, micutul Vida s-a apucat de cioplit, cu un cutitas, linguri de lemn. Talentul micului sculptor a fost exploatat de doi dascali: Mihai Racolta si Alexandru Mouje. Primul a fost dascalul care, in afara de dezlegarea slovelor, i-a invatat pe copii cum se ciopleste lemnul, iar al doilea, printre altele un lutier care i-a facut o vioara si lui George Enescu, i-a modelat talentul viitorului mare sculptor. Copilaria lui Gheza a fost legata de padurile care inconjurau pe vremuri Baia Mare. “Am copilarit in padurile acestea. Vacantele, paduri erau. Sarbatorile, arbori masivi si scorburosi, in care nu conteneam sa-mi inchipui, pe nervii scoartelor, povestile in care adormeam, legendele in care ma trezisem, viziunile care se nasteau in mine si nu stiam catre care vacante de gorun ma mai cheama… Am trait in lumea basmelor inca din copilarie”, afirma dupa multa vreme omul care a dat viata lemnului. Din dalta manuita cu pasiune, s-au nascut peste timp figuri legendare ale padurii: Fata padurii si sotul ei, Omul noptii, Martolea, Omul padurilor, Omul apelor si Omul dintre focuri. Sufletul artistului a reusit sa asimileze pentru a sedimenta si a recrea personajele folclorului maramuresean cu care localnicii si-au populat mediul inconjurator. Din aceeasi perioada de inceput, dateaza realizarile sculpturale legate de “divinitatile” minei: Varvara, Priculiciul minei, Valva minei, Pastorul minei. La numai 10 ani, a sculptat cu briceagul, in lemn, o nunta si o inmormantare taraneasca.

Deceniul incercarii

Primele patru clase le-a absolvit la Liceul “Gheorghe Sincai” din Baia Mare. La 15 ani, in 1928, a fost nevoit sa-si intrerupa studiile si sa se angajeze ucenic la un gradinar din Satu Mare. Dupa cateva luni, s-a intors in Baia Mare pentru a se angaja la o gradina de pomi fructiferi, unde avea in ingrijire pomii si albinele, dar si aceasta slujba a fost de scurta durata. A urmat munca de salahor la Uzinele chimice “Phoenix”, dupa care a lucrat cativa ani ca muncitor forestier, ori la calea ferata. Aceeasi perioada marcheaza si activitatea de sportiv a lui Gheza Vida, tanarul care a facut parte din echipe de lupte greco-romane ale Clubului sportiv muncitoresc Baia Mare. Intre 1930 si 1931, Gheza Vida a sculptat o serie de figuri grotesti (cu dimensiuni cuprinse intre 30 si 50 cm), avand ca model de inspiratie personaje din basmele populare. In 1932, tanarul Gheza intra in UTC si este arestat pentru difuzarea de manifeste comuniste. Prima semnalare publica a artistului in presa baimareana dateaza din noiembrie 1934 cand, in gazeta Banyai lapok, aparea un text nesemnat sub titlul sugestiv Un nou talent: “Se numeste Gheza Vida. Este tamplar de meserie. Se indeletniceste cu sculptura in lemn. Talent innascut. Inca nu a avut nici o expozitie, dar deja baimarenii intreprinzatori, isteti, se reped, se intrec sa puna mana pe lucrarile lui, deoarece acest tanar se pricepe. Aceasta e parerea baimarenilor. Si aici, la Baia Mare, oamenii se pricep la arta. Aici kitsch-ul nu are vad. Cine este aici recunoscut, acela e priceput. Gheza Vida este elogiat, ridicat in slavi. Numele lui trebuie retinut. Este omul viitorului”. In 1935, ca recunoastere a valorii operei sale, Vida a fost primit in randurile artistilor plastici din Baia Mare (din juriu faceau parte Alexandru Ziffer, Andrei Mikola si Gheorghe Manu). Satisfacerea stagiului militar (intre 1935-1936), la Regimentul 32 artilerie din Satu Mare, nu a intrerupt activitatea artistica a viitorului maestru. Remarcat datorita talentului cu care a fost inzestrat, Gheza Vida a beneficiat de numeroase si lungi permisii, in timpul carora a realizat sculpturi de diferite dimensiuni, reprezentand figuri grotesti. Anul 1936 a reprezentat anul primirii artistului in randurile PCR. Un an mai tarziu, acesta participa cu trei lucrari – Miner, Iobag legat la stalp si Taran la interogatoriu – la prima expozitie oficiala, in cadrul careia este prezentat publicului baimarean iubitor de arta.

Aventura spaniola

Perioada interbelica a fost caracterizata si de ofensiva curentelor de extrema dreapta impotriva comunismului. Dupa instaurarea fascismului in Italia si inaintea acapararii puterii politice de catre nazisti in Germania, in 1930, in Spania, dictatura militara a lui Primo de Rivera a fost inlaturata si, un an mai tarziu, a fost proclamata republica spaniola. In 1936, a fost constituit Frontul popular, dominat de comunisti. La 18 iulie, acelasi an, generalul Franco a declansat ofensiva impotriva comunismului spaniol. Germania si Italia s-au grabit sa-l sprijine pe Franco, trimitandu-i arme, munitii si avioane de lupta. La chemarea miscarii comuniste internationale, in Spania republicana au venit din peste 50 de tari, in jur de 35.000 de voluntari, printre care aproape 500 din Romania. Inutil sa mai amintim ca acestia erau membri ai PCR. Un grup de voluntari din Romania (din cadrul caruia facea parte si Gheza Vida) a trecut ilegal granita in Cehoslovacia, pe la Halmeu, avand drept calauza un taran roman din partea locului. Autoritatile cehoslovace i-au arestat si condamnat la o luna de inchisoare pentru trecerea clandestina a frontierei. Dupa executarea pedepsei, grupul de voluntari a fost adus la granita cu Romania si “redati” patriei. Convingerea ca lupta pentru cauza comunismului spaniol este o lupta nobila l-a facut pe tanarul Gheza Vida sa nu renunte la ideea de a ajunge in Spania. Fapt care s-a petrecut urmand, in aceleasi conditii de ilegalitate, traseul Kosice-Praga-Inssbruck-Zurich-Basel-Paris-Beziers-Pirinei-Spania.

Grigore – spaniolul

Pentru cativa ani de zile, Grigore a devenit numele conspirativ al lui Gheza Vida. Cu acest nume si-a semnat lucrarile executate in Spania si in lagarele din Franta, sub acest nume fiind cunoscut pentru prima oara si in cercurile artistice internationale. In unele din marile enciclopedii de arta, cataloage de colectii ori lucrari de specialitate, artistul e prezentat si comentat si azi sub acest nume. Ajuns in Spania, Gheza Vida a fost instruit la Casas Ibanez, fiind ulterior repartizat in regimentul de artilerie “Roza Luxemburg”, format din germani, maghiari, cehi, bulgari, polonezi si iugoslavi. Ulterior, la cerere, a ajuns in bateria de artilerie "Tudor Vladimirescu", ce facea parte dintr-un regiment condus de Walter Roman (tatal fostului prim-ministru al Romaniei, caruia nu-i mai dam numele). Nu vrem sa facem un istoric al “glorioaselor” lupte duse de comunisti impotriva franchistilor in Spania. Amintim doar ca, in scurtul repaos oferit de canonadele tunurilor, Vida sculpta si ca, in timpul dramaticei treceri peste Ebru, intr-un moment de disperare colectiva a trupelor republicane, Gheza Vida, pastrandu-si calmul, a taiat cativa copaci din care a fost improvizat podul ce a asigurat retragerea din fata ofensivei trupelor generalului Franco. Toate desenele, schitele si sculpturile realizate de Gheza Vida in aceasta perioada au ramas in Spania.

Sfarsitul unui razboi “artistic”

Pe 10 februarie 1939, artistul reusea sa treaca din nou Pirineii pentru a ajunge in Franta. Alaturi de alti refugiati, Vida a fost internat in lagarul de munca fortata de la Saint-Cyprien, apoi in cel de Gurs. Cu ajutorul unei dalte improvizate dintr-un cutit, artistul a continuat sa sculpteze si in perioada de detentie. Printre lucrarile realizate in lagar se numara si busturile lui Horea, Closca si Crisan. In conditiile in care exista interdictia de a scoate obiecte din lagar, busturile au fost scobite pe dinauntru pentru a fi mai usoare si pentru a facilita transportul lor dincolo de sarma ghimpata. Se stie ca busturile celor trei au ajuns la Paris, dupa care li s-a pierdut urma. Cele mai multe realizari artistice din aceasta perioada au fost reprezentate de gravuri si desene. Acestea din urma au fost scoase din lagar intr-un mod mai mult decat ingenios. Unul dintre camarazii lui Vida, un comunist spaniol, obtinuse permisiunea, din partea conducerii lagarului, de a fi vizitat periodic de sotie. Desenele lui Vida erau rulate si ascunse in piciorul de lemn scobit al spaniolului, care le preda sotiei. In martie 1941, artistului i s-a aplicat statutul de prizonier de razboi, fiind dus la munca fortata in gospodariile grossbauerilor germani, undeva langa Stuttgart. Dupa cateva luni a fost eliberat si, in noiembrie 1941, s-a intors in Baia Mare. In 1942 si-a reluat studiile, urmand cursurile Scolii superioare de arte din Budapesta. Aici a obtinut un premiu al institului pentru o sculptura ce reprezenta un discobol. Un an mai tarziu, Gheza Vida a fost concentrat pentru un an intr-o companie de munca fortata la Seini, fiind obligat sa-si intrerupa studiile. In 1944, Gheza Vida s-a casatorit cu Ecaterina, fiica pictorului baimarean Kadar Gheza. La scurt timp dupa casatorie a fost dus din nou intr-o companie de munca fortata la Budapesta, la o fabrica de bere. Dupa retragerea trupelor germane, s-a inrolat voluntar in armata romana, ajungand pe frontul din Cehoslovacia. Abia in august 1945, dupa trei luni de la sfarsitul razboiului, a fost demobilizat la Cluj.

Monumentul de la Moisei

In 1944, mai multe grupuri de tarani romani originari din judetele Cluj si Mures, concentrati in tabere de munca fortata in zona Viseului, au evadat, incercand sa treaca linia frontului, spre locurile natale, deja eliberate. Acestia au fost sprijiniti de tarani maramureseni. Ocupantii hitleristi si horthysti i-au prins, i-au tinut inchisi intr-un lagar improvizat la Viseu, iar in 14 octombrie 1944 i-au dus in Moisei. Aici, taranii au fost inchisi in doua case si impuscati prin ferestre. Monumentul de la Moisei este considerat o capodopera a genului. Cea mai avizata parere despre monument este cea a maestrului: “Dupa indelungi cautari, am ajuns la concluzia ca acele coloane sa simbolizeze personaje din basmele morosene, care i-au sprijinit pe patrioti. Astfel, pe un stalp apare Omul Padurii – care le-a dat ascunzis in codru, Omul Noptii – care le-a adus stirile, Omul Apelor – care le-a dat apa la izvor, Foca sau Omul dintre focuri – care i-a aprovizionat cu arme. Am mai introdus in aceste coloane si omul care striga in gura mare cele petrecute la Moisei in toamna lui ’44, ceea ce pe la noi, prin Maramures, se chema horitor sau Omul care horeste. Intre stalpii-masca intalnim si doi tineri care stau de priveghi. In sfarsit, restul figurilor sunt inspirate dupa mastile populare, simbolizand, exprimand, fiecare in parte si toate la un loc, lupta dintre viata si moarte”. Monumentul a fost realizat din lemnul a 12 goruni batrani, inalti de cinci metri, in 1966. Peste sase ani, Vida a transpus monumentul in piatra, pentru a-l face mai durabil. Un strain caracteriza monumentul ca fiind Oroarea sculptata in lemn, Simion Pop aprecia coloanele ca fiind “niste fastuoase si laice table de legi”, iar Constantin Prut vorbea despre monument ca despre "cel mai expresiv si cutremurator ansamblu sculptural din arta romaneasca".

Anii de dupa razboi

Dupa 1948, Gheza Vida a participat la un impresionant numar de expozitii de arta plastica (aproape 100), in Baia Mare, Cluj, Bucuresti, Moscova, Venetia, Budapesta, Praga, Varsovia, Minsk, Bratislava, Helsinki, Berlin, Leningrad, Cairo, Alexandria, Damasc, Sofia, Paris, Belgrad, Bologna, Londra, Torino, Brno, Roma, Haga etc. Incepand din 1950 este profesor si apoi director (pana in 1954) al Scolii medii de arta din Baia Mare. In 1969 a fost ales membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Roman, iar in 1971 i s-a conferit titlul de Erou al Muncii Socialiste.

Vida vazut de altii

Petre Comarnescu: “In sculptura in lemn, Gheza Vida este alaturi de Brancusi si Ladea, cel mai apropiat de linia traditiei populare”. Raul Sorban: “Atunci cand stapaneste inchipuirea unui sir de generatii, mitul este si el un document. Vida a restituit povestirilor esenta lor de realitate si a dat realitatii dimensiunile legendei”. Octavian Fodor: “Putine sunt zonele care au avut prilejul de a dobandi, gratie unui exponent de mare forta creatoare, dimensiunea perenitatii si universalitatii. Pentru noi, cei de astazi, cu Maramuresul se identifica Gheza Vida”. Adrian Petringenaru: “Gheza Vida este al locului, pentru ca sintetizeaza, in insasi personalitatea sa, aceasta spiritualitate. Exprimandu-se pe sine, exprima Maramuresul si exprimand Maramuresul exprima tara”.

Ioan BOTIS



* Istoria din umbra memoriei a iesit din letargie
Focul ascuns in piatra

In ianuarie 2002, Adrian Cioroianu si-a terminat teza de doctorat. Dupa predarea acesteia, Cioroianu a plecat pentru cateva luni in Canada. Acolo a prins o iarna grea si pentru ca – dupa cum marturiseste – canadiencele nu sunt cele mai frumoase femei din lume – a avut timp suficient la dispozitie pentru a scrie o carte. Titlul lucrarii i-a fost sugerat de un vers al unui poet muntenegrean din secolul al XVII-lea, care considera ca focul sta ascuns in piatra si doar prin lovirea pietrei poate iesi la suprafata.

La lansarea cartii au fost prezenti Cristian Anghel, primarul urbei, multi simpatizanti PNL, Victor Iancu, prorector al Universitatii de Nord si Viorel Rusu, directorul Filialei Maramures a Arhivelor Nationale. Ultimii doi au si cuvantat despre cartea lui Adrian Cioroianu.

Terapia impotriva uitarii

Victor Iancu a reusit sa vorbeasca despre cartea ce se lansa abia dupa un sfert de ora, timp in care “a incantat” auditoriul cu realizarile personale ale domniei sale. Pe care nu le negam, dar parca nu era cazul sa le auzim in respectivul context. Odata reusita performanta de a atinge subiectul, Victor Iancu a facut aprecieri elogioase la adresa cartii si a autorului acesteia. Am aflat ca lucrarea este un manual de buna conduita in domeniul istoriei si culturii romanului de astazi, o carte pentru meditat la ce am fost noi romanii si ce suntem, ca exista multe viziuni noi asupra istoriei de dupa Marea Unire, ca este greu de rezumat cartea, datorita densitatii extraordinare si ca autorul insista asupra raportului dintre memorie si istorie. N-au lipsit observatiile legate de precizia terminologiei, cursivitatii, claritatii si dialogului pe care autorul reuseste sa-l stabileasca cu cititorul. Dupa o descriere pertinenta a sistemului totalitar, concluzia lucrarii ar fi aceea ca sistemul totalitar nu poate fi reformat. Sfarsitul alocutiunii domnului Iancu a fost de mare succes. Toata lumea s-a bucurat, chiar si Adrian Cioroianu, aplaudand usurat si vizibil multumit ca orice lucru care incepe are si un sfarsit. Mult mai succint si mai la obiect a fost Viorel Rusu. Este adevarat ca intre acesta si autorul cartii diferenta de varsta este insesizabila, cei doi fiind produse aproape simultane ale facultatilor de istorie din Cluj si Bucuresti. Demersul intelectual al lui Adrian Cioroianu a fost considerat unul de exceptie. Rusu a tinut sa sublinieze ca lucrarea nu este o carte de stricta specialitate, fiind accesibila unui public larg, ca este un veritabil best-seller ce trateaza o alta istorie, aceea a memoriei, constituind o terapie impotriva uitarii.

Despre secera, ciocan si cruce

Cu toate ca, spre sfarsitul cuvantarii, Cioroianu isi exprima indoiala cu privire la cursivitatea si logica expunerii sale, a reusit sa convinga. Am aflat amanunte despre istoricul redactarii lucrarii si despre ideile centrale ale acesteia. Interesante mi s-au parut ideile legate de comportamentul Bisericii Ortodoxe Romane din anii sovietizarii Romaniei, un comportament considerat cel putin discutabil. Pana in 1948, an in care patriarhul Nicodim isi dadea obstescul sfarsit si disparea Biserica Greco-Catolica din Romania, BOR s-a opus comunismului. Dupa acest an, Biserica a avut o atitudine condamnabila. Cioroianu a tinut sa precizeze ca este ortodox, cu strabunici preoti, dar cu puterea de a recunoaste tarele unor oameni si nu a unei institutii. S-a vehiculat multa vreme ideea ca, in Romania, comunistii ar fi urmarit desfiintarea Bisericii ortodoxe. Cioroianu afirma ca lucrurile nu stau tocmai asa. Comunistii din Romania n-ar fi facut ce au facut rusii in timpul revolutiei din 1917, n-ar fi daramat turlele bisericilor si n-ar fi transformat altarele in iesle pentru simplul motiv ca s-au slujit foarte bine de oamenii Bisericii. Interesanta este si argumentatia ideii ca Romania n-a fost invitata, in 1968, sa participe la invazia Cehoslovaciei. Dar despre aceasta carte de exceptie vom mai scrie in viitorul apropiat.

Ioan BOTIS



* Fragmente inedite din istoria Maramuresului medieval
Saga lui Patru

Tara Maramuresului, in veacul al XV-lea, a constituit un teren de batalii permanente, atat intre puterea suzerana si cnezii locali, cat si intre feudalii romani, fenomen curent, de altfel, in evul mediu, insa putin ilustrat in istoriografia noastra. Pentru o completare a acestei lacune, prezentam pe scurt istoria unui personaj de pomina, Petru Gherhes din Sarasau, asa cum am gasit-o in chartele maramuresene studiate.

Cneazul Petru Gherhes a fost nepotul lui Dragos din Giulesti, si a trait aproximativ intre anii 1400 si 1464. Apare in documente in 1431, cand incearca sa obtina doua sate lasate mostenire de bunicul sau, Breb si Copacesti, in timp ce proprietarii de moment ale acestora, adica verii sai din Giulesti, se impotrivesc cu inversunare. In anii urmatori, cu toate ca il aflam sprijinit de autoritatea regala, este izgonit in cateva randuri din stapanirea ambelor asezari. In 1442 a izbucnit conflictul armat, atunci cand autoritatile au incercat din nou sa-l introduca pe hotaratul ostean in stapanirea mosiilor pomenite. In apropiere de Valeni, indreptandu-se catre Breb, Patru, comitele Maramuresului, Andrei de Thar, juzii nobililor, reprezentantul regelui si cel al Capitului de la Oradea, impreuna cu vecinii proprietatilor mar al discordiei, au fost opriti de partida oponentilor lui Gherhes (giulestenii si aliatii lor din alte cinci sate), cu totii inarmati, care au blocat drumul cu prisaci (adica palisade din lemn). Rasculatii l-au amenintat cu moartea pe omul regesc si au vrut sa-l sageteze pe comite. Acesta si suita sa au scapat fugind, si l-au parat apoi pe Pop Nan, capul rautatilor, puterii regale. Rebelul si ceata sa s-au infatisat apoi inaintea adunarii nobililor de la Sighet, inarmati pana-n dinti, unde refuzara sa se supuna judecatii comitelui si ii adresara “cuvinte necuviincioase”. Datorita promovarii cavalerului Gherhes in functia de jude al nobililor cat si a amploarei tot mai mari a conflictului, cazul a ajuns sa fie dezbatut pana si in dieta Ungariei de la Hatvan. In 1446, neostoitul ostean reusi sa intre, impreuna cu alti nobili copartasi, in posesia comuna a mosiilor jinduite, iar in anul urmator comitele il aresta pe Pop Nan, despre care nu s-a mai auzit nimic (posibil sa fi fost condamnat la moarte si executat). In 1450, insusi regele Matei Corvin ordona autoritatilor comitatense sa-l apere pe Gherhes de nobilii din Giulesti. Trebuie sa spunem ca cneazul din Sarasau a fost lunga vreme unul dintre mercenarii regelui Ungariei, alaturi de multi alti maramureseni, participand activ la campaniile din Bosnia, Tara Romaneasca sau Belgrad. In 1453 urmasii disparutului Pop Nan au fost chemati la judecata, pentru vina de a fi apelat la “raufacatori straini” (pasamite mercenari din Moldova), si pentru pustiirea totala a mosiei Breb, care intrase din nou in posesia lui Gherhes. In 1461 a aparut un nou personaj pe scena razboiului local, si anume un fiu nelegitim al lui Pop Nan, Mihai Stibor din Sighet. Chiar in ziua de Anul Nou, acesta, impreuna cu mai multi complici, devasta mosia Breb, confiscand toate vitele si oile iobagilor lui Gherhes, jefuindu-le casele si “necinstind fecioare”. Ultimul episod al acestei saga, asa cum a ramas prins in documentele epocii, se consuma in 1464. Atunci, Mihai Stibor ataca locuinta intarita a batranului ostean din Sarasau, ii sparse usile, ii confisca diplomele si toata averea mobila, iar pe fiul acestuia, Simion, il lua in prinsoare. Este de presupus ca atunci s-a marcat sfarsitul vietii lui Petru Gherhes, cazut probabil in lupta, despre care nu mai auzim nimic ulterior. Timp de peste 30 de ani de fapte de arme si zanganit de sabii au trasat firul vietii marelui razboinic. A luptat impotriva turcilor, muntenilor, colonilor maghiari si sasi din Maramures, cat si contra propriilor sale rude sau vecini. Documentele medievale sunt extrem de succinte, nelasand sa parvina pana la noi decat un minim de informatii. Dar si asa se poate reconstitui partial incitanta poveste de capa si spada al carei erou a fost unul dintre miile de nobili maramureseni, atat de iuti la manie, dar iubitori de glie, Patru Gherhes ot Sarasau.

Teofil IVANCIUC



* Ma tot mir
Tuca-i mana, ma!

Nu cu multa vreme in urma am asistat la o scena care, pentru mine, a fost mai mult decat ilara. Un tatic isi “instruia” fiul din ciclul gimnazial, in timp ce acesta facea cunostinta cu o domnisoara: “Tuca-i mana, ma, hii domn, ca doar n-o tuci in cur!” Imi cer iertare pentru reproducerea fidela a expresiei intr-o publicatie de rafinament, dar orice acrobatie lingvistica ar fi rapit din savoarea momentului. Este foarte adevarat ca tucatul mainii reprezinta, in anumite conjuncturi, un gest de noblete. In acelasi timp insa – orice cod al bunelor maniere insista pe aceasta tema – pupatul asta nu se realizeaza oricand, oricum si cu oricine. Vaga mea senzatie din ultimii ani s-a transformat in certitudine. Politicianul roman, trebe nu trebe, tuca cel putin doua maini: a cucoanei NATO, si a madamei UE. Mai nou si al ipochimenei tarine din rasarit. Ca sa fie acolo si ea… Nu prea conteaza ca nu se saruta pe strada o mana, oricat de promitatoare ar fi aceasta, decat in conditiile in care pupatorul si beneficiara pupaturii sunt in relatii deosebit de intime. Pe strada Europa, politicianul roman e servus cu toata lumea, motiv pentru care nu-l prea intereseaza ca, pentru a pupa o mana, trebuie musai sa te frangi de sale. In aceeasi pozitie poate trece si balta atlantica. Nu are importanta nici faptul ca mana unei domnite se tuca numai dupa ce, in prealabil, aceasta si-a scos manusa de pe carpiene, metacarpiene, falange si alte alea si ti-o ofera spre prestari servicii. Se recomanda ca pana la aceasta figura sa nu executi gimnastici inutile. Cu toate acestea, politicianul roman, in speranta ca va intra in gratiile a cel putin uneia dintre cele pe care le curteaza, se apleaca, isi intinde buzele spre membrul de pe care textila n-a fost data jos, da ochii pe spate ca sa vada steagurile cu stele ziua in amiaza mare si se comporta luand in calcul indemnul taticului despre care am amintit mai sus. Poate asa e bine si asa se cade. Stie ei, politicienii, ce face, ma gandesc. M-as mira totusi ca lor sa le fie asa de dor de cucoana NATO, de madama UE sau de tarina, cum mi-e mie dor de domnisoara a carei mana am uitat s-o sarut…

Ioan BOTIS



* Natiune, naratiune, fictiune
Sarbatoarea focului

Pana si apa din fantanile adanci e amara. Pestii s-au scarbit de acreala malurilor si-au iesit pe mal, albind pietrele cu burtile lor. Pamantul crapat si uscat ca o iasca asteapta acum doar focul sa-i linga ierburile ce-au crescut nevolnice si mici ca tepii din barba unui paznic de noapte. Coasele nu mai taie, ci zdrobesc tulpinile graului sec. Cucuruzul in lapte a ajuns marfa de contrabanda si tigancile nu mai ridica furculitele cu porumb fiert ademenindu-te la colt de strada. Sub semnul focului s-au asezat toate anul acesta, ca pana si roua a ars undeva deasupra pamantului. Peste toate necazurile, rugaciunile oamenilor se indreapta acum tematoare spre naprasnica imagine a Sfantului Foca. Episcopul martirizat la Sinope, in anul 117, care a preluat atributele unor stravechi divinitati ale focului, are puterea de-a pedepsi prin flacari, fapturile nevolnice, in ziua a douazeci si doua a lunii lui Cuptor. Transferul de functii s-a petrecut prin mecanismul etimologiei populare (Foca=foc), precum si datorita faptului ca in aceste zile de iulie sunt foarte frecvente furtunile cu tunete, fulgere si traznete. Aceasta importanta “sarbatoare a focului” tine trei zile: in 20 iulie e sarbatorit Sf. Ilie, in 21 iulie Ilie-Palie care e considerat “vizitiul Sfantului Ilie” si se tine pentru calduri mari, pentru impiedicarea aprinderii padurilor si impotriva grindinei. Sf. Foca se tine a doua zi dupa cea a “vizitiului” pentru ca focul sa nu se extinda si sa arda viata pamantului, caci el “arde piatra in apa” si soarele “fierbe apa paraielor si raurilor”. In calendarul bizantin si cel apusean, Sf. Foca e considerat patronul corabierilor, deoarece fusese episcop in unul din importantele porturi ale Marii Negre, iar numele sau grecesc inseamna “foca si nu foc” – I. Evseev. Cu toate acestea, oamenii de la noi tin cu strasnicie aceste zile ale sfintilor din calendarul crestin, care au inlocuit vechile divinitati ale stihiei pirice, caci numai asa se pot feri de foc tot anul, iar “soarecii n-o sa le manance din lada”. Claile de fan facute in aceasta zi stau sub amenintarea traznetului, la fel ca si vitele ce vor manca din ele. In aceste zile nu e bine sa spui cuvantul “foc, ci doar lumina”, astfel in Moldova se raspunde la temutul cuvant: “foc la tatari, dar la noi lumina”. Cand padurile troznesc, usurandu-se prea devreme de povara frunzelor arse de soare, nu-i bine a te gandi la foc, ci mai bine, iubite cetitorule, intra in hora paparudelor, pana ce pretul unei furci de fan nu-l intrece pe cel a vitelului de-o zi.

de Emanuel LUCA



* REPORTAJ- Bicaz, un loc de la granita judetului, este o
Comuna pe cale de disparitie

In ciuda faptului ca se invecineaza cu judetele Salaj si Satu Mare, comuna Bicaz este o localitate izolata. Singura legatura cu “lumea” este asigurata de un autobuz vechi, care circula mai tot timpul fara calatori. Cum se intampla aproape peste tot, tinerii s-au stabilit in orase sau in comune mai mari. Poate unul dintre motive este lipsa locurilor de munca, fiindca economia comunei este sprijinita de doua gatere si zece chioscuri alimentare. Cei ramasi cultiva pamantul si cresc animale.

Comuna Bicaz este situata la circa 65 de km de Baia Mare, in extremitatea zonei Codrului. Media de varsta a populatiei este de 50 de ani, iar numarul locuitorilor este intr-un continuu regres. Batranii cred ca, peste trei decenii, comuna Bicaz va fi doar o amintire.

Drumul pietruit te conduce spre o localitate izolata, amplasata in extremitatea zonei Codrului, la granita cu judetul Satu Mare. Case vechi, suri in care se odihnesc carute impaienjenite si batrani care vegheaza de pe prispa, nici ei nu stiu ce. Probabil, trecerea timpului. In ultimii douazeci de ani, populatia din comuna s-a injumatatit. Tinerii au “migrat” la oras, iar batranii cred ca o data cu ei s-ar putea sa dispara si localitatea. Comuna Bicaz a fost atestata documentar in anul 1424, sub numele de Bicazfalwa. Pe atunci, localitatea se afla in proprietatea lui Iaksi de Kudaly, care a predat-o voievodului Bartolomeu Dragfi si fiilor sai Emeric, Gheorghe si Ioan. Actuala denumire a fost data in anul 1847 (localitatea a purtat si numele Bicaza si Bichaz). In trecut, localitatea era renumita pentru mesterii priceputi in dulgherie si zidarie, dar si pentru padurile in care traiau caprioare, mistreti si fazani. Astazi, mesterii nu mai lucreaza, femeile nu mai tes la razboi si nici padurile nu se simt prea bine. Bicaz cuprinde satele Ciuta si Corn si are o suprafata agricola de 2919 ha si 829 ha de padure.

Fara colesterol

Localitatea Bicaz este renumita in zona Codrului pentru presa de ulei sau “uloirea” - cum ii spun localnicii. Presa este amplasata pe un deal, in apropierea vechilor grajduri paraginite ale fostului CAP. Fiind o zona propice culturilor de floarea soarelui, fiecare taran isi face “oloi de casa”. “Vin oamini din tate satele aci, ca le convine. La Carei le da numa’ 20 de litri la 100 de kg, si noi le dam 38. Io is numa’ muncitor, ca patron ii Alexandru Deac. Io pui samanta intr-un utilaj care-o decojeste, apoi o pui intr-un cazan unde sa incalzeste si sa face ca si-o pasta s-apoi o pui la presat, sa iasa oloiu. Daca-i cu goz, o si vantur. La oameni li se renteaza, ca-i 35.000 litara de uloi in bold. Aista-i uloi fara colesterol”.

Cultivatorul de rosii

La iesirea din localitate, langa locul in care se organizeaza targul lunar, se afla trei sere de rosii. Proprietarul, Marinel Floruta a “furat” secretele legumiculturii in timp ce muncea la o sera din Galacea (judetul Salaj). “Afacerea” a pornit-o cu ajutorul unui credit bancar. “Nu ii tare rentabil, si-i riscant. Si anu’ aista, din cauza secetii, rosiile s-o imbolnavit de Botritis si tate se usca, nu le pot vinde ase. Dau o gramada de bani pa tratament. Investitiile is mult mai mari decat profitu’. Samanta o cumpar din Franta, Olanda ori Danemarca. Costa 5.000 de lei una sangura. Apoi sa fac cam tri kilograme de rosii pa o planta, si am cam doua mii de bucati. Le vindem la Baia Mare. Ne iese si noua, da’ putin. N-avem sambata, duminica, lucram mereu”, a spus Marinel Floruta.

Bicaz

In Bicaz exista o scoala cu clasele V-VIII, iar in Corn si Ciuta cate o scoala cu clasele I-IV l comuna are 1.372 de locuitori l in localitate exista 10 magazine alimentare si doua gatere l aici este cea mai mare biserica din zona Codrului l localitatea a “nascut” numerosi profesori universitari, ingineri si medici l exista o formatie de dansuri populare, care participa la toate serbarile campenesti din zona Codrului l biserica are un cor de 30 de cantareti l in fiecare luna, in prima sambata dupa data de 15, in comuna se organizeaza un targ de animale si produse agricole l in 15 august, cand se sarbatoreste si hramul bisericii, se organizeaza o intalnire cu fiii satului l in centrul comunei, exista un monument ridicat in cinstea eroilor din cele doua razboaie mondiale.

Batrana satului

Locuieste singura intr-o casuta din vaiog, cu prispa. Sura veche mai adaposteste o caruta cu roti din lemn, un plug si o sapa. Grajdul si cotetele sunt gata sa se darame. “Nu ma mai poci ocupa de tate, ca-s batrana. Am 94 de ani si n-am pa nime’. Pa vremuri avem doua perechi de vaci, porci, pamant, amu’ tan numa’ zece gaini si o gradinuta aci, in spatele surii. Am lucrat tare mult, ziua meream pa camp si noptea taseam la razboi camesi si sterguri. Da’ nu mi-o folosat la nimica. Amu am vrut sa le vand, ca am pensie tare mica, 350.000 de lei, da’ nu trebe’ la nime, nu mai da nime’ nimica pa ele. Ca si pa batrani. Nu-mi trebe’ decat sa mor linistita, ca prea ma chinuiesc singura in lumea asta”, a spus Maria Ardelean.

Preotul

Danut Crisan pastoreste credinciosii din Bicaz de sapte ani. Harul l-a mostenit de la Stefan, tatal sau, care a fost preot in comuna timp de 21 de ani, in timpul caruia a fost construit lacasul de cult din “Dealu’ bisericii”, care poarta hramul “Adormirea Maicii Domnului”.

Biserica din deal

Biserica din lemn a fost construita in anul 1723 de catre 30 de familii de romani si 15 familii de maghiari stabiliti temporar in sat. Initial, biserica se afla pe dealul numit “Bicajel”, dar a fost mutata pe dealul din centrul satului, care a primit denumirea de “Dealul bisericii”. Chiar daca in timpul dominatiei maghiare s-a impus cultul greco-catolic, biserica cu hramul “Sfintilor Mihail si Gavril” a ramas ortodoxa, insa preotul era obligat sa plateasca o renta anuala grofului. In 1824, s-au introdus matricolele botezelor, casatoriilor si deceselor. In timpul celui de-al doilea razboi mondial biserica s-a ocupat si de o evidenta a ostasilor care au decedat pe campul de lupta. Toate insemnarile erau facute pe o tablita din lemn. In 1940, o furtuna a daramat turnul bisericii, motiv pentru care acesta a fost scurtat. In 1955, bisericuta din lemn amplasata langa cel mai grandios lacas de cult din zona Codrului a fost declarata monument istoric. Din vechea biserica se mai pastreaza doar patru icoane pe panza si pictura de pe peretii bisericii.

Colibele din Runc

In timpul rascoalei “curutilor”, localitatea a fost arsa si pradata, iar satenii au fost nevoiti sa se retraga in paduri. Se spune ca in padurea Runcului, situata la marginea satului existau cel putin douazeci de colibe. Primii care s-au stabilit acolo au fost Iosip Sas si Mihai Elek, motiv pentru care comunitatea i-a declarat “conducatori”. In luptele rascoalei, Elek a fost ucis din cauza ca era lobont (inamicul curutilor), iar casa lui Sas a fost arsa. Acesta s-a mutat impreuna cu familia in coliba construita de Elek. Urmasii sai au defrisat terenul si s-au extins in toata padurea Runcului, care astazi este numita de locuitori Padurea Sasilor. O parte din terenul pe care se aflau colibele poarta numele de Ograda Sasilor.

Ioana LUCACEL



* Lotul national de parasutism al Romaniei in Baia Mare
Acolo unde se avanta vulturii

Sporturile aviatice au inceput sa fie practicate in perioada 1927-1930. Prima scoala de parasutism s-a infintat in 1933, la Moscova si s-a numit “Scoala Superioara de Parasutism”. La 19 mai 1932, romanca Smaranda Braescu, bate recordul mondial masculin, sarind de la 7.200 de metri, in SUA, la Sacramento. In ce priveste rezultatele parasutistilor romani, se pare ca la competitiile internationale fetele sunt cele care reusesc sa se impuna. Ele au urcat pe podium alaturi de Franta, Rusia sau Germania. Senzatii tari, zbor printre nori, intr-un cuvant, parasutism. La aerodromul din Tautii Magheraus, parasutistii din lotul national al Romaniei brazdeaza cerul. Este cantonamentul de vara.

Pana in 24 iulie 2003, lotul national de parasutism se pregateste pe aerodromul din Tautii Magheraus. Alaturi de cei mai buni parasutisti din tara se pregatesc si parasutistii baimareni, care asteptau de luni de zile aceasta experienta. Este multa agitatie. Fiecare ar vrea sa sara cat mai repede si cat mai mult. Timpul tace si trece, iar avionul Federatiei sta in Baia Mare doar o luna.

Pregatirea

Ora 16. Cerul incepe sa-si schimbe culoarea. Este timpul pentru a doua “sesiune” de sarituri. Parasutistii iau echipamentul si se indreapta spre salteaua care troneaza in mijlocul campului. In centru, salteaua are un disc cu diametrul de trei centimetri (asa numitul “punct fix”) de care este atasat un aparat electronic cu ecran. Cand este atins punctul, semnalul sonor declansat este sinonim cu reusita deplina si pe ecran apare 0,0. Asadar, se va ateriza “la placinta” (punctul fix - n.red). Primii 12 fericiti care au fost desemnati sa sara isi impacheteaza parasutele. Pregatirea dureaza 15-20 de minute. Avionul ii asteapta la bord. Pentru aterizarea de precizie, la competitii, se sare de la 1.000 de metri. Dar pentru ca acesta este un antrenament, sariturile se fac de la o altitudine mai mare. Acum, se va sari de la 2.000 de metri. “Drumul” pana altitudinea aleasa de antrenori a durat vreo 15 minute. Cei ramasi la sol isi indreapta spatele si privesc spre nori cu o urma de invidie. Tocmai a sarit primul. Oare cine e? Cand se apropie de sol, bobocii recunosc stilul seniorului. Fiecare parasutist are un stil aparte. Ramane o singura provocare, aterizarea sa fie exact in “placinta. Din pacate, a ratat. Al doilea parasutist e aproape de saltea. A aterizat. Pe ecranul aparatului electronic care “noteaza” calitatea sariturii apare un 0,3 impertinent (adica a ratat centrul saltelei cu doar 3 centimetri, ceea ce pentru un parasutist “de lot” nu-i bine deloc). Cand al treilea parasutist atinge salteaua, aparatul emite bipul reusitei. A atins punctul zero! Ultimii sunt in aer si plutesc cu nonsalanta unei pasari. Avionul se intoarce dupa al doilea grup. Din pacate, acestia sunt ghinionisti. Pana sa-si impacheteze parasutele folosite de colegi, cerul s-a innegrit. A inceput sa picure. Antrenamentul s-a terminat. Si maine este o zi. Lotul de baieti va pleca si vor veni fetele. Unul din “veteranii” lotului este Adrian Savu. Desi sare de 16 ani, isi mai aminteste cum a fost prima data. “Mi-a fost frica, o groaza incredibila, dar este normal. Daca cineva spune altfel ori minte, ori este nebun”, spune parasutistul. In fiecare an, in luna februarie (anul acesta probabil se va incepe in octombrie), la aerodrom se fac inscrieri. Bobocii se pregatesc cateva luni pentru tabara de vara, asteptand “sa sara”. Pana atunci ii privesc pe cei experimentati, convinsi ca pot invata drumul spre performanta. Daca va tenteaza saltul cu parasuta, nu uitati ca avionul ramane in Baia Mare pana la sfarsitul lunii iulie.

Parasutismul romanesc

Parasutismul sportiv a luat amploare in Romania dupa 1953. In 1956 a avut loc prima participare a tarii la un campionat mondial. Doi ani mai tarziu, romanca Elena Bacauanu a castigat titlul de campioana mondiala. In anul 2002, Romania nu s-a prezentat la competitii internationale. In prezent, lotul national de baieti cuprinde zece persoane, din care cinci juniori, si este antrenat de Ioan Baciu. Cel de fete cuprinde opt sportive, cinci senioare si trei junioare. Este antrenat de Gabi Andrei. Ciclul de pregatire a lotului este de trei ani. Ultima mare realizare ii apartine Margaretei Nistor, la Jocurile Aeronautice din 1995, unde a obtinut locul trei.

Mihaela MIHALEA



* “Avea doua urechi mari, ca de lup”
Cercetatoarea de vrajitoare

Magie alba sau magie neagra? Puteti spune cu precizie care e diferenta dintre ele? Sau puteti explica de ce in mileniul III oamenii mai cred in vraji? Semnele de intrebare ar putea continua la nesfarsit. Mereu, oamenii au fost curiosi de practicile oculte, iar vindecatorii si magii s-au bucurat de mari onoruri. Cu toate ca vorbim in soapta despre astfel de lucruri si declaram ritos si sceptic ca nu credem in asa ceva, am vrea sa stim secretele. Sa intelegem.

Cea mai vestita cunoscatoare a tainelor vrajitoresti din Maramures locuieste in Desesti. Profesoara de franceza, dar si culegatoare de folclor, impinsa de curiozitatea etnologului, Parasca Fat a patruns tainele magiei incepand de la sezatorile din sat. Spune ca stie cum se fac vrajile, dar nu practica magia.

“Eram studenta in anul II la filologie si aveam nevoie de niste culegeri. Am plecat pe la babutele de prin sat care mi-au spus primele descantece. Una din ele, Bulendroaie ii ziceam, era cea mai data naibii persoana din cate am vazut. Mi-a povestit legenda fetei padurii si cand a terminat, si-a asezat baticul pe dupa urechi si am intepenit. Avea doua urechi mari si ascutite, ca de lup. M-am speriat si nu am vrut sa o mai ascult.” Asa a inceput povestea Parascai Fat, vestita “cercetatoare a vrajitoarelor din Maramures”. Documentandu-se pentru lucrarea de diploma (“Legende populare din Maramures”) a dat de descantece. De atunci, retrasa in casuta din Desesti, cauta sa dezlege secretul practicilor vrajitoresti. De ce aici? Pentru ca aici “se traieste cu adevarat dupa principii vechi”, dar si de teama ca batranii satului se vor duce in pamant cu secretele lor. “Familia mea este o familie de slujitori ai bisericii. Singurele farmece se faceau la grajd, sa nu se piarda mana vacilor”, spune Parasca Fat. Primul descantec l-a folosit incercand sa-i aline mamei sale o durere de sale. A fost un test (“sa vedem daca ii drept”), si a rostit un descantec pentru dureri de masea: “Unde meri tu, mosutu’ pititelu, cu pasu’ cat schiopu’, cu barba cat cotu’, tu acolo nu mere, intoarce-te ‘napoi si te du in codri pustii, nu ‘junghie, nu dure’, nu musca!…” Cand a terminat descantecul, durerea disparuse. Asa a inceput totul.

Pacatul capital

A pornit studiul de la modul de gandire taranesc, intrigand-o faptul ca practicile magice, dupa doua mii de ani de crestinism, nu si-au pierdut credibilitatea. Oamenii cred in Dumnezeu, iar femei credincioase (desi merg la biserica, respecta sarbatorile si tin toate posturile, traind dupa morala si legile crestine) se ocupa de vrajitorii. Magia alba e una de aparare, prin care nu faci nici un rau nimanui. In magia neagra, influentezi vointa cuiva, ceea ce reprezinta pacat capital, pentru ca se intervine in destinul omului. De exemplu, o fata care se marita prin vraji, va avea o casnicie dificila vreo sapte ani, dupa care vrajile isi pierd puterea si casnicia se desface. Fiecare act de magie neagra se plateste de cel care indrazneste sa intervina in destin. “Cel care apeleaza la magia neagra este vinovat fata de el insusi si fata de cei din jur”, crede Parasca Fat. Vrajitoria pleaca de la o perceptie conform careia raul se repara intervenind pe axa timpului. Vrajitoarea crede ca toate obiectele din jur au viata si comunica daca sunt privite cu dragoste si intelegere.

Magia alba

Vrajile de dragoste fac parte din magia alba. Fetele adreseaza rugaminti apelor, stelelor si soarelui: “Apa sfanta calatoare, spala-ma sa fiu frumoasa in fata ca doamnele si in spate ca si catanele, batranii sa ma cinsteasca, tinerii sa ma iubeasca”. Apoi, fetele se spala cu apa neinceputa (apa pe care nu o vede soarele). Betesagul (epilepsia) este o boala frecventa pentru vindecarea careia cei de la tara apeleaza la magie. Vrajitoarea incearca intoarcerea bolnavului in momentul nasterii lui, cand era “curat, luminat, ca argintul strecurat, cum Maica Sfanta l-a lasat”. Vraja care vindeca boala este numita “Noii cei mari”. Tamaduitoarea se trezeste inainte de rasarit, ia o cofa noua de lemn, noua linguri de lemn si un cutit de arama si cauta noua izvoare, din fiecare luand in cofa cate noua linguri de apa pe care le duce la noua musuroaie de furnici. La fel procedeaza cu noua musuroaie de cartita de unde ia noua linguri de pamant scos de cartita (argila). Din noua feluri de copaci taie cu cutitul de arama noua crengute. Fara sa vorbeasca cu nimeni si fara sa priveasca inapoi, se intoarce acasa pana la apusul soarelui. Face semnul crucii pe corpul bolnavului si ii da sa bea din amestecul din cofa. “Probabil ca daca am face terapia asta, am fi mai sanatosi. E vorba de curatirea trupului primavara. Noua e cifra lumii. Toate lucrurile sunt cate noua, iar a zecea e descantatoarea. Zece e cifra lui Dumnezeu, cifra perfecta”, spune Parasca Fat. In timpul dialogului si-a facut aparitia Zidru, unul din prietenii femei, un motan cu blana lucioasa si neagra, cu o privire fascinanta. Urmariti de privirea verde a lui Zidru, am iesit contrariati din casa micuta. Totusi, ce sunt vrajile?

Lavinia COTARCEA



* Interviurile GAZETEI: azi, Adrian Mihai Cioroianu, un intelectual rasat
Noul varf de lance

Nascut pe 5 ianuarie 1967, in Craiova, Adrian Cioroianu a absolvit in 1993 Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti. In prezent, este lector universitar in cadrul aceleiasi institutii. Specialist in istoria contemporana a Romaniei, om de dreapta, a ales sa-i studieze pe cei de stanga, domeniile sale de interes fiind istoria comunismului romanesc, discurs politic si propaganda in regimurile comuniste si cultul personalitatii liderilor comunisti.

Adrian Cioroianu crede ca un model politic liberal este necesar Romaniei de azi, ca Ion Iliescu este un politician versat si versatil, ca provincia a salvat PNL in 2002, ca are o dubla calitate (este foarte activ si foarte curios) si un defect (are incredere in persoane pe care nu le cunoaste prea bine), ca o alianta intre PNL si PD se va realiza doar pe baza unui proiect liberal si ca istoricii nu traiesc prea bine in Romania de azi.

Reporter: Care a fost argumentul hotarator pentru alegerea care ati facut-o in politica?
Adrian Cioroianu: Faptul ca istoria PNL m-a urmarit, intr-un fel, inca din liceu. Am avut un profesor foarte bun si mi-am dat seama de rolul exceptional pe care l-a avut in politica noastra interbelica Ionel Bratianu. Am o mare admiratie pentru Ionel Bratianu, ca om politic si ca exponent al unei Romanii care, din pacate, nu mai este. Mi-am dat seama ca trairile mele sunt de dreapta. Nu e vorba de dreapta extrema, ci de dreapta liberala. Stiu ca in Europa exista astazi un curent poate mai apropiat de stanga, dar eu cred ca, la noi, liberalismul va ramane un exponent al centrului dreapta. Pe de alta parte, mi-am dat seama ca a nu te implica nu este benefic. Am ceva de spus si nu vad de ce n-as face-o in politica. N-am intrat in PNL pentru oameni, ci pentru faptul ca eu cred in valorile liberale. N-am negociat nimic si ceva imi spune ca n-am sa trec niciodata in alta parte.
Rep.: In ce masura apartenenta la un partid istoric influenteaza opera unui istoric si, in aceste conditii, poate un istoric sa-si pastreze obiectivitatea?
A.C.: Cred ca da. Nu vad o incompatibilitate intre a fi membru al unui partid si a fi profesor de istorie. Nu vad de ce n-am reusi sa ne reflectam atat de mult incat sa sustinem adevarul istoric, sau ce credem noi ca este adevarul istoric, indiferent de partidul din care am face parte. Eu cred ca profesia este una, iar ce faci tu in politica este alta. Cu atat mai mult cu cat apartenenta la un partid politic tine de prezent, iar istoria este o stiinta a trecutului, pe care trebuie s-o tratezi cu rigoarea si cu detasarea necesara.
Rep.: Ce asteapta Adrian Cioroianu de la PNL?
A.C.: Astept sa functioneze ca o echipa. Prietenul si colegul meu, Ionut Popescu, are o vorba in care eu cred: “Un partid trebuie condus ca o afacere de mare succes”. Dupa cum intr-o afacere de succes iti asumi riscurile, vrei sa elimini timpii morti si sa eficientizezi oamenii, asa stau lucrurile si intr-un partid. Ce as dori de la PNL, asta ar fi partea a doua a raspunsului, sa fie in masura sa impuna un proiect liberal pentru Romania, pentru ca eu cred ca e necesar. Romania a devenit stat modern in urma unui proiect liberal, la sfarsitul secolului XIX si nu vad de ce, dupa ce am iesit din trauma tranzitiei, n-ar fi locul pentru un nou proiect liberal.

Rep.: Care este, in opinia d-voastra, cel mai important eveniment din istoria romanilor?
A.C.: Sunt multe. Din fericire, avem o istorie destul de bogata. Uite, cred ca e prima data cand raspund la o asemenea intrebare: succesiunea de evenimente ce au urmat anului 1866. Practic, in 1866, Romania a intrat definitiv pe harta Europei. A urmat independenta din 1877 si proclamarea Regatului in 1881. Aceasta perioada reprezinta, cred eu, timpul cel mai fast pentru afirmarea statului roman si ma gandesc ca este perioada, din anumite puncte de vedere, cea mai interesanta.
Rep.: Cum credeti ca va fi tratata istoria nationala intr-o viitoare Europa unita?
A.C.: Sunt foarte optimist din acest punct de vedere. Cred ca, pe masura ce integrarea noastra in Europa se va produce, vom avea si curajul de a vorbi relaxat si linistit despre valorile nationale. Vine o noua generatie de profesionisti ai istoriei care sunt ceva mai dezinhibati si nu mai au un limbaj de lemn, pot sa vorbeasca cu orice european, pot sa mearga la concurenta cu orice coleg de-al lor din Europa si asta ma face sa cred ca, pe masura ce integrarea in Europa se va produce, se va crea dorinta de a vorbi frumos, adevarat, calm si relaxat despre tara ta si neamul tau. E cel mai normal lucru cu putinta. Sunt atat de multe lucruri pe care noi le putem aduce acestei Europe, incat cred ca va veni vremea sa le descoperim noi insine. Paradoxal, suntem azi in faza in care ne descopera strainii, intr-o maniera putin haotica. Vin aici sa vada tot felul de aberatii si descopera o tara cu oameni normali, nu doar copii care umbla cu punga de aurolac la gura.
Rep.: Pentru a-l parafraza pe Adrian Cioroianu, cum ar fi aratat Romania daca n-ar fi cunoscut regimul comunist?
A.C.: Eu cred ca ar fi aratat cu mult mai bine. E drept ca nu putem duce prea departe aceasta analiza, pentru ca ne lovim de istoria contrafactuala. Eu cred ca Romania, si ma bazez pe statisticile anului 1938, era astazi comparabila cu tari precum Portugalia sau Spania si era peste nivelul Turciei sau Greciei. Sigur ca sunt simple presupuneri, dar stim ca Romania intrase pe un drum destul de promitator si ar fi avut posibilitatea sa-si revina foarte bine dupa razboiul din care a iesit cu depozitul de aur aproape intact. La vremea aceea, in Romania, se manca mai bine decat in Germania, Franta, Italia sau Anglia.

Daca n-ar fi fost...

Rep.: Ati vorbit la un moment dat despre defectul intelectualului de marca, un saltimbanc caracterizat in acelasi timp de instabilitate si de adaptabilitate. Cum v-ati fi adaptat regimului comunist daca acesta n-ar fi cazut?
A.C.: Corect, corect, corect! Cred ca as fi devenit un profesor de istorie, as fi incercat sa ajung intr-un oras cat de cat reperabil pe harta si probabil as fi depus toate eforturile pentru a ajunge aproape de locurile de bastina. Nu va ascund ca as fi fost capabil sa incerc sa plec din tara si ca, de multe ori, mi-a trecut prin cap s-o iau pe cursul Dunariii, ca sa ajung in Iugoslavia. Sau, poate, m-as fi adaptat sistemului, ca orice roman de treaba, devenind un profesor de istorie linistit, in vreo scoala generala, incercand sa-mi duc viata de pe o zi pe alta.
Rep.: Ati afirmat ca uitarea are un efect terapeutic. Ce-ar trebui sa uitam ca sa ne mearga mai bine?
A.C.: Ar trebui sa uitam faptul ca suntem atat de uniformi cat ni s-a spus timp de decenii. Noi suntem romani maramureseni, romani olteni, dobrogeni sau banateni si asta este valoarea noastra. Pe teritoriul Romaniei este atata diversitate si atata frumusete in diversitate, incat ar trebui sa exploatam aceasta diversitate. Ar fi crunt ca Timisoara sa ajunga sa semene cu Tulcea. Ceea ce trebuie sa uitam este aceasta unitate inoculata si pretinsa unitate spirituala care ne leaga.

Optiuni si argumente

l Iorga sau Xenopol?
Xenopol.
- M.Kogalniceanu sau I.I.C.Bratianu?
Bratianu.
- Blonde sau brunete?
Toate.
- Sarmale sau caviar?
Sarmale.
- Cognac sau vin?
Cognac.
- Istoric sau politician?
Si una, si alta.
- Tenis sau scrima?
Tenis.
- Teatru sau film?
Opereta.
- Monarhie sau republica?
Republica.

Ioan BOTIS
Nicolae TEREMTUS



* Politic - Actiunea Populara, nehotarata intre nou si vechi
Transhumanta populara

Se spune ca atunci cand se naste un copil, dupa moasa, vin cele sapte ursitoare pentru a “pune umarul” la anticiparea viitorului copilului. Cand s-a “nascut” filiala maramureseana a nou infiintatului partid Actiunea Populara, s-au adunat politicieni, gazetari, bagatori de seama, “promisionisti” de profesie si altii. Oricat am privit in jur, nici urma de ursitoare. Totusi, sperand sa prindem “taierea motului” (adica un an), uram Actiunii “La mai multa hotarare!”

Nou infiintatul partid politic Actiunea Populara a tinut sa prezinte filiala Maramures. Intr-un “amestec de nou si vechi”, partidul isi cauta originalitatea si priveste alegerile cu incredere. In privinta promisiunilor, caracteristice politicului mioritic, Actiunea se aliaza cu succes normelor “in vigoare”.

Miercuri, 16 iulie 2003, a avut loc prima conferinta de presa a filialei maramuresene a partidului Actiunea Populara. Fiind un debut, la intalnire au fost prezenti si vicepresedintii organizatiei. Fiindca transformarile caracterizeaza noul partid, aceasta prima infatisare in fata presei a fost insotita de… ambiguitati. Actiunea Populara a inceput ca o actiune civica si s-a transformat intr-o miscare politica. La fel s-a intamplat si la conferinta. S-a inceput sustinandu-se originalitatea absoluta a partidului si s-a terminat admitandu-se ca a fost preluata ideologia UFD-ului (Uniunea Fortelor de Dreapta). Desi noua formatiune politica isi argumenteaza existenta cu nevoia de schimbare de pe scena politica din Romania, atat membrii, cat si ideologia s-au format pe o structura politica mai veche. “UFD-ul a participat la construirea acestei constructii sau acestei miscari”, a spus Ioan Luca, vicepresedintele Actiunii Populare. Cum transformarile sunt prezente la tot pasul nu se stie cand s-a realizat trecerea de la constructie la miscare, iar la final sa ajunga “actiune”. Cu toate acestea, se sustine existenta ideilor originale. “Nu putem vorbi de o nastere biologica, pentru ca un om este deja format la varsta aceasta, dar sunt idei absolut inovatoare”, a spus Luca.

Optimismul popular

Desi pana la alegeri nu mai este mult timp, Actiunea Populara crede ca va reusi sa convinga electoratul. “Miza este foarte mare, atat pe plan intern, cat si pe plan european”, a spus Ioan Luca. Si a avut dreptate, deoarece perspectiva alegerilor este, intr-adevar, foarte importanta pentru un partid politic. In ce priveste planul intern, vicele crede ca noua formatiune din care face parte, va aduce echilibrul in politica romaneasca prin intarirea polului de centru-dreapta. “Partide de centru-dreapta mai sunt si este necesara coagularea acestor formatiuni”, a spus Luca. O alta problema pe care vor sa o rezolve este ruptura dintre civic si politic. O nazuita, intr-adevar, curajoasa. Pe scurt, isi propun sa reuseasca tot ce nu au reusit pana acum cu celelalte partide politice din care au facut parte. Ca plan de viitor, Actiunea Populara doreste organizarea, in luna septembrie, a Congresului de unificare cu “Partidul Popular Crestin”. Probabil, se spera ca astfel va avea loc un nou aport de idei inovatoare. Supunerea candidatilor desemnati pentru alegeri la un vot de verificare in interiorul partidului este una din ideile pe care organizatia si-o asuma la capitolul originalitate. Ramane de vazut cate din toate aceste nazuinte curajoase vor reusi sa realizeze. Fie ca sunt mai noi sau mai vechi, partidele politice romanesti se pare ca vor sa organizeze adevarate competitii in ce priveste promisiunile. Ceea ce a surprins intreaga asistenta a fost ambiguitatea despre cei care vor conduce destinele Actiunii Populare pe plan judetean. Asta in lipsa presedintelui filialei, despre care am aflat ca ar fi un ”enigmatic” personaj numit V. Barbulovici, de profesie jurist). Tot la capitolul ”absente de marca” ar putea fi trecut ex-ministrul de Finante, Decebal Traian Remes, ramas cu treaba, se pare, ”acolo unde se da ora exacta”. Adica in Capitala. Probabil de la Bucuresti, “actiunile” se vad mai bine.

Mihaela MIHALEA