Cuiul credinței

Academicianul Nicolae Dabija poves­tește o întâmplare petrecută în Trans­nistria, pe care a aflat-o de la un român. Când era copil, părinţii îi aşezau, pe el şi pe fraţii lui, în faţa unei icoane, ca să se roage de pâine, de note bune la şcoală, de pace. Şi icoana îi ajuta. Dar într-o zi, în localitatea lor, a intrat o brigadă de activişti numită „Bez­bojnici” („Oameni fără de Dum­nezeu”), care după 1940 a activat şi în Basarabia, şi a adunat toate icoanele din sat, pe care le-a ars, puse grămadă la o margine a localităţii.
Obişnuită să se adune în rugăciune, acea familie de credincioşi continua să îngenuncheze, dimineaţa şi seara, în faţa peretelui rămas gol şi să se roage împreună la cuiul de care atârnase odinioară icoana.
„Şi cuiul ne ajuta. În lipsa icoanei, ne rugam lui şi el ne trimitea ploaie, ne dădea pâine, ne ajuta să luăm note bune la şcoală şi amâna, pe cât putea, ziua în care urma să înceapă războiul ... ”, i-a mărturisit interlocutorul.

Câteodată şi cuiul rămas de la icoana furată poate fi, pentru un neam, loc de închinare şi altar de nădejde în vremuri vitrege. Și, dacă le-ar fi luat și cuiul, îngenuncheau în fața peretelui, pentru că icoana lor era zugrăvită în suflet. Povestea asta mi-a amintit de o alta.
Se spune că cineva l-a rugat pe Brân­cuşi să-i explice ce reprezintă o anu­mită lucrare, iar marele sculptor i-a răspuns: „O pasăre” . „N-o văd” , i-a re­plicat cel cu întrebarea. „Dar tu uită-te până o s-o vezi”, l-a îndemnat maestrul.
Familia din Basarabia vedea icoana în locul cuiului pentru că știa s-o pri­vească în cheia corectă. Credința și în­crederea te învaţă de multe ori să vezi ceea ce nu văd alţii, sau ceea ce n-au văzut până atunci. De multe ori, vor­bind despre frumusețea Neamului Românesc, despre lecțiile de credință, eroism și demnitate, românii răspund asemeni interlocutorului lui Brâncuși: nu văd și nu înțeleg. Lor nu le-a luat nimeni icoana neamului de pe perete, dar nu au timp s-o privească și nici s-o descifreze. Și ce ciudat ca unii să nu fie mișcați nici de Catedrala neamului, nici de bisericile de lemn, nici de poveștile noastre sfinte, nici de nimic, iar alții să poată plânge chiar și în fața unui cui. Oare nu tocmai în asta constă minunea?