Cuhea in istoria si cultura Maramuresului

Muzeul Maramuresului Sighetul Marmatiei si Asociatiunea pentru Cultura Poporului Roman din Maramures au editat monografia “Cuhea in istoria si cultura Maramuresului”, autori Ion Telman, Ioana Maris-Dancus si Elisabeta Faiciuc. Lucrarea constituie “un manual didactic foarte explicit”, dupa cum aprecia Mihai Dancus, directorul Muzeului Maramuresului.

Monografia asezarii Cuhea trateaza istoria si vechimea localitatii, cadrul geografic, asezarea satului, probleme legate de economie, societate, populatie, scoala, biserica, viata cotidiana si realitatile istorice din veacul al XX-lea. Nu sunt omise patrimoniul etnografic (ocupatii, mestesuguri artistice, gospodaria, arhitectura traditionala, portul popular) si patrimoniul abstract (particularitati ale graiului local, texte dialectale de limba veche, glosar de cuvinte).

Memoria diplomelor regale

Primele marturii despre Cuhea sunt cele arheologice, aici fiind descoperit un depozit de bronzuri de peste doua sute de piese. In celebra carte “Diplome maramuresene din secolele XIV si XV”, Ioan Mihalyi de Apsa consemneaza prima atestare documentara a satului Cuhea. Numele localitatii Cuhea apare pentru prima oara in documente intr-una din cunoscutele diplome maramuresene, din 14 mai 1353, data de regele Ludovic de Anjou, regele Ungariei, romanilor Ioan si Stefan, fii ai lui Iuga si nepoti de frate ai lui Bogdan.

Cel mai important document istoric din veacul al XIV-lea ramane insa o diploma din 2 februarie 1365, data de acelasi rege Ludovic, prin care mosia Cuhea era confiscata de la Bogdan (voievodul maramuresean care se revoltase impotriva coroanei maghiare si trecuse la rasarit de Carpati unde a intemeiat statul feudal Moldova) si era data voievodului Balc si fratilor sai Drag, Dragomir si Stefan. Diploma respectiva este importanta prin faptul ca sunt amintite si satele apartinatoare de mosia Cuhea: Ieud, Bocicoiel, cele doua Visaie, Moisei, Borsa si cele doua Salisti.

Din trecutul medieval al asezarii se mai stie ca, in 1447, Iancu de Hunedoara, in calitate de guvernator al Ungariei, a intarit Cuhea ca “donatie noua”, unei familii de cnezi locali in frunte cu Simion de Cuhea si ca Miron Costin a trecut prin Cuhea in 1674, amintind localitatea in scrierile sale.

Din lucrare nu lipsesc legende legate de etnogeneza romanilor maramureseni (la originea acestora ar sta doi frati, Roman si Vlachata, fugiti din Venetia) si de patrunderea maghiarilor in zona (ducele Almos, tatal lui Arpad, seful suprem al maghiarilor, ar fi cazut la Cuhea in urma unui conflict cu localnicii). Este reliefat rolul cnejilor si, mai apoi, al voievozilor maramureseni in faurirea structurilor statale din aceasta parte de tara, precum si aportul lui Bogdan la intemeierea Moldovei.  

Cuhenii mai pastreaza si astazi acea mandrie a descendentei lor nobile dintr-o familie voievodala de exceptie, dintr-o obste de oameni liberi. Si pentru ca mandria lor sa fie astazi sporita, mesterii in lemn din Maramures au ridicat la Cuhea in secolul al XVIII-lea o biserica de lemn reprezentativa pentru monumentele religioase pastrate din veacul al XVIII-lea. Vestita astazi pentru armonia proportiilor si zveltetea turnului, biserica de lemn de la Cuhea, ridicata probabil dupa atacul tatarilor din 1717, in urma caruia vechea biserica a fost arsa, este singura biserica de acest gen care pastreaza “proportia de aur”.

Monografia lucrarii mai cuprinde date despre ocupatiile localnicilor (agricultura, cresterea animalelor, torsul, tesutul, cojocaritul, fieraritul si prelucrarea lemnului), despre obiceiurile crestine si cele legate de ocupatiile agricole si pastorale, povestiri fantastice, descantece, blesteme, farmece, legende, credinte si superstitii care circula in zona.