Cucerirea Ierusalimului

Cruciadele, cele mai mari operaţiuni militare pe care le-a întreprins vreodată Occidentul medieval, au marcat un moment semnificativ al istoriei civilizaţiei. Până în secolul al XIX-lea, cruciadele au fost analizate exclusiv sub aspectul lor religios, cu toate că au avut cauze şi efecte de natură diferită: economice, sociale, politice şi demografice. Ideea centrală a rămas aceea a eliberării Sfântului Mormânt de sub ocupaţia musulmană. La 15 iulie 1099, cruciaţii au reuşit să cucerească Ierusalimul.

În anul 1071, turcii seldgiucizi au atacat Siria şi Imperiul bizantin. După catastrofala înfrângere a armatelor bizantine de la Manzikert, musulmanii au ajuns în apropierea Bosforului. Provinciile bizantine din Anatolia şi din nordul Siriei au trecut în stăpânirea turcilor seldgiucizi. Mii de creştini au fost luaţi în robie, alte mii au fost masacraţi şi numeroase biserici au fost profanate sau distruse. Pelerinii şi refugiaţii au amplificat pericolul reprezentat de Semilună.

Erau suficiente motive pentru ca papa Grigore al VII-lea să facă apel la principii creştini, exprimându-şi intenţia de a organiza o expediţie pentru eliberarea Ierusalimului, a creştinilor din Orient şi pentru salvarea Imperiului bizantin. În 1074 şi 1075, papa le-a scris contesei Matilda a Toscanei, ducilor de Lorena, de Savoia şi de Burgundia, conţilor de Toulouse şi de Provenţa, precum şi altor nobili de mai mică importanţă, cerându-le sprijinul militar.

Papa anunţa că vrea să se aşeze în fruntea armatei cruciate în această operaţiune militară pusă „în slujba Sfântului Petru”, promiţând că păzitorul porţilor raiului îi va recompensa cu privilegii veşnice pe toţi cei care vor participa la cruciadă. Cu toate că Grigore al VII-lea afirma că a reuşit să adune o armată de 50.000 de cavaleri, expediţia nu a mai avut loc, în principal din cauza relaţiilor tensionate dintre papalitate şi imperiu.

În 1095, la Conciliul de la Clermont, papa Urban al II-lea a lansat apelul ca episcopii şi abaţii să predice cruciada în toate mediile şi clasele sociale. „Celui care numai din evlavie, şi nu pentru a câştiga faimă ori bani, va lua calea Ierusalimului pentru a elibera Biserica lui Dumnezeu, să-i fie socotită călătoria penitenţă”, se afirma în Canonul al IX-lea al Conciliului de la Clermont.

Din nou, intenţia papalităţii era limpede: organizarea unei expediţii armate cu dublul scop de a-i ajuta pe creştini şi a recuceri teritoriile aflate sub dominaţie musulmană, dar şi eliberarea Ierusalimului şi a mormântului lui Hristos, locuri aflate în mâinile islamicilor din anul 638. „Este vorba despre o operaţiune militară de recucerire, menită să sprijine cu armele creştinii din Orient şi să reia în posesie Ierusalimul, ţintă finală a expediţiei care, tocmai de aceea, este asimilată unui pelerinaj şi procură aceleaşi binefaceri dacă este întreprinsă din evlavie, iar nu din interes personal”, susţine Jean Flori, într-un studiu dedicat Ierusalimului şi cruciadelor.

Există istorici care tind să minimalizeze locul Ierusalimului în ideea de cruciadă, susţinând că toţi cronicarii şi-au scris cronicile după cucerirea Cetăţii Sfinte, ceea ce le-a influenţat puternic concepţia despre cruciadă. Cruciada este văzută, în această viziune, ca fiind o operaţiune de ajutorare a Imperiului bizantin, pentru recucerirea teritoriilor pierdute de curând, şi nu o operaţiune destinată să elibereze Palestina sau Ierusalimul.

Cu toate acestea, este greu de acceptat ideea că Urban al II-lea nu a indicat Ierusalimul ca ţintă finală a expediţiei, din moment ce discursul său amintea de devastările şi profanările survenite în regiunile dintre Ierusalim şi Constantinopol: biserici dărâmate, altare pângărite şi creştini masacraţi sau supuşi la tot felul de brutalităţi. Papa amintea chiar de faptul că musulmanii ar fi distrus Mormântul Domnului. În plus, doar Ierusalimul putea fi, după recucerire, capitala acestui pământ sfânt, pentru că el reprezenta trecerea de la vremurile prezente la împărăţia lui Dumnezeu ce va să vie. Ca urmare, scopurile cruciaţilor trebuiau să fie acelea de eliberare a Ierusalimului, de refacere a Sfântului Mormânt şi de pedepsire a sarazinilor.

Prima cruciadă a început în 1096, prin aşa-numita „cruciadă a săracilor”, condusă de Petru Pustnicul şi Walther cel Sărac. În drumul lor spre Ierusalim, cele două armate, de fapt două mulţimi anarhice, eterogene şi veşnic înfometate, au jefuit numeroase oraşe şi sate. Alte trei “armate”, conduse de Volk-mar, Gottschalk şi cavalerul brigand Emich von Leisingen şi-au inaugurat cruciada masacrând populaţia evreiască din Praga, Mainz, Köln, Trier, Speyer şi Worms. Cele trei bande au fost decimate de trupele regale ale Ungariei.

Din toate aceste cohorte de „cruciaţi”, cam vreo 25.000 au ajuns în Imperiul bizantin, unde şi-au continuat jafurile, chiar după ce guvernatorul le-a asigurat hrana. Împăratul Alexios Comnenul s-a grăbit să-i treacă pe malul asiatic al Bosforului. Fără să aştepte sosirea armatelor cavalerilor, aceştia au luat cu asalt Niceea. Musulmanii au măcelărit cea mai mare parte a acestei aşa-zise armate creştine.

A doua parte a cruciadei, având ca destinaţie Ierusalimul, a demarat în momentul în care, răspunzând apelului Papei Urban al II-lea, s-au format patru armate feudale, bine organizate şi echipate, conduse de conţi şi duci de mare prestigiu. Nici una nu avea în fruntea sa un rege, pentru simplul motiv că la data când papa predicase cruciada, împăratul Heinrich al IV-lea al Germaniei şi regii Filip I al Franţei şi Wilhelm al II-lea al Angliei erau excomunicaţi de Biserică. 

Armatele cruciate au pornit în toamna anului 1096, şi, după ce au urmat drumuri diferite, s-au întâlnit în 1097 la Constantinopol. Împăratul Alexios Comnenul nu avea încredere în baronii occidentali, temându-se de un atac al acestora împotriva oraşului. Bizantinul înţelegea să-i trateze ca pe nişte mercenari, fără a fi dispus să le dea ajutor militar, doar daruri, titluri, alimente şi soldă trupei, şi cerându-le în schimb jurământul de fidelitate cuvenit unui suveran. Cruciaţii urmau să-i cedeze toate ţinuturile, oraşele şi cetăţile pe care le vor cuceri de la turci şi să le deţină doar sub forme de feude imperiale, întrucât aparţinuseră înainte Imperiului.

Conducătorii cruciaţi, cu excepţia contelui de Toulouse şi a lui Tancred, au depus jurământul vasalic şi au fost transportaţi de flota bizantină în Asia Mică. Primul oraş asediat şi cucerit a fost Niceea, cruciaţii predându-l autorităţii bizantine. Cavalerii creştinătăţii şi-au continuat drumul spre sud, înaintând în condiţii foarte grele, prin stepă, deşert, ţinuturi devastate de incendii şi cu fântânile otrăvite de turcii aflaţi în retragere. Pe o căldură toridă, cruciaţii au reuşit să cucerească bazele militare ale turcilor din ţinuturile Munţilor Taurus.

Antiohia a fost cucerită după un asediu de opt luni. Bohemond, cel mai viteaz cruciat, dar şi cel mai egoist şi mai interesat dintre aceştia, a păstrat oraşul ca domeniu personal, fără a continua drumul spre Ierusalim. Baudoin de Boulogne, deviind de la traseul stabilit, a cucerit Edessa, întemeind un stat propriu, care a durat o jumătate de secol. Diversiunea celor doi a pus sub semnul întrebării obiectivul principal al cruciaţilor. Doar puterea de convingere a legatului papal a făcut ca armata cruciată să-şi continue drumul spre Ierusalim.

Ajunşi sub zidurile Ierusalimului, înainte ca musulmanii care stăpâneau oraşul să trimită o puternică armată de apărare, cruciaţii au început asediul care a ţinut o lună. Ierusalimul a fost luat cu asalt după câteva procesiuni liturgice asemănătoare celor de la cucerirea Ierihonului de către evreii din Biblie.

În timpul asediului, Petru Pustnicul, ca altădată Moise cu ocazia luptei lui Iosua împotriva amaleciţilor, a fost însărcinat cu organizarea rugăciunilor şi a liturghiilor de îmbunare a clerului grec şi latin, menite să câştige sprijinul Cerului. Populaţia care s-a predat a fost cruţată, restul masacrată, iar evreii au fost adunaţi într-o sinagogă în care au fost arşi de vii. Jafurile şi omorurile au durat vreme de două săptămâni.

„Cruciaţii străbăteau străzile, cu spada sau pumnalul în mână, omorând orice locuitor pe care-l întâlneau, fără să cruţe nici femeile, nici copiii. Spectacolul unui asemenea număr de cadavre era insuportabil; dar masacratorii erau şi mai hidoşi la înfăţişare decât victimele lor: din tălpi până în creştet erau acoperiţi de sânge. În incinta însăşi a templului erau peste 10.000 de cadavre; cifră la care trebuiau adăugate cadavrele care zăceau pe străzile oraşului”’- scria marele istoric al primei cruciade, Giullaume, arhiepiscop de Tir.

Acelaşi cronicar susţine că „...după ce au asigurat paza oraşului, baronii s-au despărţit şi s-au dus la locuinţele lor. S-au spălat şi şi-au pus veşminte curate. Apoi au pornit, desculţi, într-un concert de plânsete şi de gemete, prin toate locurile oraşului pe care le străbătuse Hristos, sărutând urmele tălpilor lui...”

„Masacrarea locuitorilor din Ierusalim, evrei şi musulmani deopotrivă, chiar dacă nu a fost generală, cum s-a crezut, nu îmbracă în mai mică măsură formele unui devotament prin interdicţie, imitând şi el războaiele sfinte în numele lui Dumnezeu din timpurile biblice. Cronicarii le înregistrează fără jenă, justificându-le prin faptul că ele reprezintă pedeapsa pentru nelegiuirile morale şi religioase comise de musulmani faţă de creştini şi de Locurile Sfinte” - Jean Flori.

Asimilarea cruciadei cu războaiele din Vechiul Testament împotriva popoarelor idolatre, care ocupau Ţara Sfântă promisă poporului lui Dumnezeu, este confirmată şi de consemnarea de către cronicarii participanţi la cruciadă a existenţei unui idol al lui Mohamed în Templu, afirmaţie fără nici o legătură cu realitatea.

Vestea eliberării Sfântului Mormânt a declanşat, în Occident, entuziasmul religios al maselor şi dorinţa de glorie şi de cuceriri a feudalilor. Urban al II-lea murise cu două săptămâni înainte, fără să se poată bucura de marele succes al cruciadei pe care o propovăduise.

După o săptămână, baronii s-au reunit să-l aleagă pe cel care urma să devină regele Ierusalimului. A fost ales Godefroy de Bouillon, dar acesta n-a acceptat decât titlul de protector al Sfântului Mormânt. “Domnia” lui a durat un an, până la moartea sa, timp în care a respins un contraatac violent al musulmanilor fatimizi din Egipt, în urma bătăliei de la Askelon.

Victoria creştinilor a fost totală; Ierusalimul a rămas în mâinile cruciaţilor. În acelaşi timp, a extins graniţele regatului spre est, întemeind principatul Galileei. La cinci ani după moartea lui Godefroy, fratele acestuia, Baudoin, a fost încoronat ca primul rege al Ierusalimului. În următoarele secole, Ierusalimul a fost recucerit de mai multe ori de musulmani şi creştini. Astăzi, Ierusalimul este considerat oraş sfânt de cele trei mari religii monoteiste ale lumii: iudaismul, creştinismul şi islamul.

Emich din Flonheim se credea sau se pretindea a fi trimis de Dumnezeu pentru a deveni regele zilelor de apoi; potrivit profeţiilor lui Pseudo-Metodiu, el trebuia să unească sub autoritatea sa grecii şi latinii, să-i convertească pe evrei şi să adune astfel în spatele său “tot Israelul”, evreii şi păgânii convertiţi, pentru a merge la Ierusalim, unde i-ar fi înapoiat lui Hristos coroana înainte de a participa împreună cu el la marea bătălie finală împotriva forţelor răului.

Pătrunşi de aceste idei, Emich şi emulii săi au terorizat comunităţile evreieşti de pe Mosela, de pe Rin, Nekar şi Dunăre, botezându-i cu forţa pe copiii evrei, punând adulţii să aleagă între botez şi moarte, dezamăgiţi şi şocaţi, văzând că preferă să moară, ucigându-se între ei într-un holocaust voluntar, decât să-şi renege credinţa.

Prima armată cruciată, cea lotharingiană, recrutată în Lorena, Brabant şi regiunea renană, a fost condusă de ducele Godefroy de Bouillon, însoţit de fratele său, Baudoin de Boulogne, primul viitor rege al Ierusalimului.

A doua, sub conducerea ducelui Normandiei, Robert Courteheuse (fiul lui Wilhelm Cuceritorul) însuma contingente din nordul Franţei.

A treia, formată din cavaleri provensali, care mai luptaseră şi în Spania contra musulmanilor, era condusă de Raymond de Saint-Giles, conte de Toulouse.

În fine, cea de a patra oaste cruciată, o formau cavalerii normanzi din nordul Italiei, în fruntea cărora se afla contele Bohemond de Taranto, fiul faimosului Robert Guiscard, avându-l alături pe nepotul său, Tancred. Normanzilor nu le era necunoscut Imperiul bizantin, deoarece îl invadaseră deja de două ori.

După cucerirea Ierusalimului, cei mai mulţi dintre comandanţi, considerând că misiunea lor s-a încheiat, au continuat să acţioneze pe cont propriu. Alţii s-au întors acasă, poate dezamăgiţi de faptul că Dumnezeu nu a făcut să coboare din ceruri, o dată cu Hristos, Ierusalimul ceresc pe care-l aşteptau.

Viaţa obişnuită continua să se desfăşoare în acelaşi ritm pe acest pământ al suferinţelor.