Cu japonezii in inspectie

* Adriana Szabo, reporterul GAZETEI, a intrat in painea activitatii pe care o coordoneaza in Maputo. A trebuit sa insoteasca reprezentantii Ambasadei Japoniei in Mozambic, sponsori la o scoala pentru pruncii mozambicani. E cinci dimineata si imi vine greu sa ies din sacul de dormit ca sa ma duc la dusul cu apa rece din baia pe care o impart cu inca 5 voluntari. Dar e prima zi mare de cand am ajuns in Mozambic. Peste doua ore jumate ma voi alatura unei delegatii a Ambasadei Japoniei cu scopul de a face o inspectie la una din scolile primare a carei constructie a fost finantata de guvernul nipon. Desi am aranjat cu doua zile inainte transportul pana la Ambasada, masina intarzie si proprietarul firmei de taxiuri se jeneaza ca sun a doua oara in decurs de 40 de minute sa ii spun ca masina nu a venit. Noroc ca am avut minunata idee de a cere taxiului sa vina cu jumatate de ora inainte de ora la care ar fi fost suficient sa vina. Dupa un periplu de zeci de minute, iata steagul Japoniei, am ajuns! Si inca mai devreme cu cinci minute. Am timp sa vad angajatii ambasadei venind la munca, impecabil imbracati, salutand din masina cu o scurta inclinare a capului. Portarul ma informeaza ca domnisoarele au sosit si putem merge. Belquisse, mozambicana si Hitomi, japoneza, sunt oamenii de teren, responsabilitatea lor e sa tina un ochi critic pe toate lucrarile finantate prin ambasada. Japonezii au reguli clare. Nu investesc mai mult de 85.000 dolari pe proiect, nu investesc in mai mult de trei sectoare pe an si nu exista optiunea de a nu depune aplicatia la timp, daca vrei sa lucrezi cu ei. Iesim din Maputo pe un drum prafuit si denivelat, nu exista cale mai scurta de a ajunge la soseaua cu asfalt. Soferul goneste ca un nebun, de ce te temi, de aia nu scapi... Ne indreptam asadar cu viteza luminii spre provincia Gaza, mai precis spre Nwachicoluane, satul ce gazduieste scoala ce trebuie sa treaca inspectia. Dupa mai bine de 250 km trebuie sa parasim din nou soseaua. Daca am comentat pe seama primului drum, acum e momentul sa tac, altfel imi clantane dintii la fiecare miscare a rotilor masinii prin gropile ce parca au fost inadins sapate ca sa tina vizitatorii departe. Directorul colegiului din vecinatatea scolii primare ne asteapta la celalalt capat de drum, pregatit sa ne arate care e drumul care duce spre centrul satului. Casele sunt atat de asimetric dispuse incat e usor pentru un strain sa confunde drumul si curtile. Ajungem la scoala. Mititeii sunt la ora mesei, mananca de zor, cu lingurite sau cu manutele goale un fel de gris. Sa fim intelesi, asta e ceea ce localnicii numesc o scoala de lux, are acoperis, pereti varuiti, podea de lemn si chiar banci. Cand sa iesim din prima sala de clasa, cu scopul de a merge spre a doua, observam ca afara avem public, zeci de perechi de ochi se uita la noi de la un metru inaltime. Sunt tacuti la intrebarile noastre, dar continua sa ne urmareasca cu privirea, sa nu fim noi singurii care inspecteaza. Terminam turul si aflam ca profesorii pe care i-am vazut in clase sunt toti studenti practicanti de la colegiul pedagogic din vecini. Directorul ne invita sa vedem si institutia pe care o conduce el. Guvernul are putini bani, asa ca trebuie sa convinga cat mai multi potentiali sponsori despre necesitatea unui parteneriat. La poarta ne intampina un grup de muzica si dans. Ni se canta in changana, dialectul local si ni se ureaza: „Bun venit, lucrurile se vor imbunatati cu sprijinul ambasadei japoneze. Bun venit, dragi prieteni japonezi!" E arta ad-hoc, doar dansul il stiau dinainte. Sunt toti dornici sa arate nevoia de sprijin, dar mai ales efortul facut de colegiu pentru a deveni autosuficient in ceea ce priveste hrana. Scoala, prin intermediul studentilor si angajatilor, cultiva 16 ha de orez, are o gradina ce permite un mic negot cu comunitatea locala si reutilizeaza tot ce se poate pentru a taia din facturi. Dar nu e de ajuns, astfel ca in mod constant trebuie sa caute parteneri si ideal e sa gaseasca macar unul pe an dispus sa le stea alaturi pe perioade mai lungi de timp. Terminam turul si eu raman pentru a face un raport despre progresul catorva studenti a caror educatie este sponsorizata de o organizatie internationala. Fetele de la ambasada se pregatesc de plecare, fiecare cu cate doua verze uriase in brate, ca „multumesc” din partea scolii pentru vizita. In sinea lor, toti spera ca macar se va auzi despre ei la cine trebuie si ca vor putea imbunatati conditiile de lucru si studiu. Cam asta e scoala de „lux” din Mozambic! Adriana Szabo