Cu doar 6000 de lei Cartea de Aur a Băii Mari

Baia Mare, un oraș frumos, o capitală de județ importantă, mai ales prin trecutul economic și cultural, are un patrimoniu industrial care este insuficient exploatat, ba chiar puțin cunoscut. Se știe că Baia Mare a fost un oraș al aurului, că aici, în orașul Doamnelor, s-a produs metalul nobil după care umblă toată lumea. Se mai știe că a existat o Stație de Afinare a aurului, că  avem în oraș trei guri de mină (ce capitală

În acest context, Muzeul de Istorie și Arheologie Baia Mare a organizat mai multe activități prin care sunt puse în valoare aceste „bogății” ale pa­trimoniului industrial băimărean. În acest număr al minunatului nostru săptămânal, vom prezenta o „felie” din aceste activități. Vom vorbi despre „Cartea de aur” a Băii Mari. O lucrare complexă, ce ne arată „cât de important a  fost acest oraș de-a lungul timpului”. Colectivul Muzeului merită felicitat pentru munca depusă, iar în cadrul materialului îi vom prezenta pe cei care au lucrat la realizarea volumului „Drumul aurului. Afinăria din Baia Mare. Patrimoniu industrial” coordonat de Viorel Rusu și Lucia Pop.

Înainte și după Primul Război Mondial, în regiunea Baia Mare, a început să se dezvolte industria extractivă și cea prelucrătoare. Conjunctura economică în care în Baia Mare a fost înființată prima Stație de Afinare a aurului și a argintului din România a fost una favorabilă, având în vedere strategia politică a statului român de a încuraja industria extractivă autohtonă.
Războiul (1914-1918) a creat în România întregită un organism industrial cu totul nou. În condițiile favorabile de dezvoltare indus­trială, fiecare an a însemnat un efort, dar și un pas înainte în completarea lacunelor, în îmbunătă­țirea calității și cantității fabri­ca­telor. Semnificativă în acest context a fost scăderea dependenței Româ­niei față de importul produselor industriale.

Industria extractivă minieră a cu­noscut și ea același drum ascendent.  După anul 1919, admi­nis­trația românească a preluat exploatările miniere, activitățile au fost reluate pe un fundament științific. Un pas foarte important a fost moderni­zarea treptată a instalațiilor de prelucrare (de flotație), trecându-se totodată la mecanizarea activității miniere, în vederea unei exploatări cât mai raționale. Așadar, s-a conturat o politică de încurajare a industriei aurifere de către Stat și Banca Națională. Principalele re­giuni cu zăcăminte de aur din România erau următoarele: Baia Mare, în nordul Transilvaniei, în județele Satu Mare, Someș și Maramureș (avem în vedere juris­dicția județelor de atunci, în care Baia Mare făcea parte din județul Satu Mare), exploatările întin­zându-se pe o lungime de 120 de km, de-a lungul lanțului de munți Gutâi și Lăpuș; Munții Apuseni, district aurifer situat în județele Alba și Hunedoara, delimitat de centrele Zlatna, Baia de Arieș, Caraș și Săcărâmb, cu extensie spre vest până la Prihodiște-Ilia, zonă numită „Patrulaterul aurifer al Munților Apuseni” datorită formei trapezoidale a teritoriului delimitat mai sus și Valea lui Stan, în județul Vâlcea. Dintre acestea, primele două aveau o mare impor­tanță pentru producția de aur a țării, în vreme ce Valea lui Stan producea aur în cantități neînsemnate. În preajma Războiului, anual, în Transilvania, erau obținute, în medie, 2.500 de kg aur de mare finețe.
După o perioadă de stag­nare a producției cauzată de război, în anul 1919 cantitatea de aur rezul­tată în urma exploatării mine­reurilor neferoase a fost de doar 730 de kg. Treptat, producția a crescut, în anul 1925 depășind 1.300 kg, pentru ca, în anul 1937, să ajungă la de 5.355 kg aur fin. Din această cantitate, 55% a revenit Societății Mica, 21,9% a revenit Regiei Autonome a Întreprinderilor Miniere și Metalurgice ale Statului din Ardeal (RIMMA, înființată în anul 1919, viitoarea Societate „Minaur”), iar 22,3% a revenit restului de producători, dintre care amintim Societatea Aurum cu 6,5%. În ceea ce pri­vește prețul aurului, până la legea stabilizării monetare din februarie 1929, acesta era fixat la fiecare 15 zile, pe baza contribuțiilor mondiale, de către „Comisiunea Aurului” care funcționa pe lângă Mi­nis­­terul Industriei și Comer­țului. Din anul 1929, prețul aurului a fost stabilit la 111.111,11 lei/kg aur fin, etalonul monetar fiind Leul, care cântărea 10 miligrame aur fin. Până în anul 1933, argintul a fost lăsat la dispoziția producă­torilor, respectiv aceștia îl puteau vinde unde și cu cât doreau. După 1933, Banca Națională a României a început să cumpere tot argintul produs în țară, în consecință, doar de la această dată se păstrează informații statistice despre pro­ducția de argint în România.
De la această dată, producția de argint a crescut vertiginos, în principal datorită modernizării insta­lațiilor de prelucrare ale Societății Phoenix Baia Mare, cel mai mare producător de argint din România, dar și de la exploatările de la minele din Baia Sprie și Cavnic. Astfel, în anul 1937, Societatea Phoenix a valorizat la B.N.R. 9.184 kg argint, din totalul de 20.846 kg. Această mare cantitate de argint a fost obținută, în principal, din prelucrarea minereurilor de plumb argentifer de la mina Herja.
Argintul românesc aprovi­ziona consumul intern al industriilor de transformare prin intermediul Monetăriei Naționale, restul fiind schimbat în aur în afara țării. Prețul argintului era stabilit la cotația Bursei din Londra. Din anul 1935, la fel ca și în cazul aurului, au fost adăugate prime speciale de 27-38% din valoarea argintului. Luând ca referință anul 1937, producția a fost de 25.645 kg cu o valoare de 52.110.640 lei, prețul mediu fiind de 2.032 lei pe kilogram.

O mare problemă a mineritului aurifer din Transilvania, înainte și după 1918 a constituit-o ultima etapă din fluxul tehnologic de obținere a metalului prețios și anume afinarea, prin care aurul și argintul erau separate între ele, apoi aceste metale erau separate de impuritățile care le însoțeau, precum cuprul, plumbul, zincul etc. Procedeul electrolitic, revoluționar la vremea respectivă, s-a impus în tehnologia afinării. Electroliza consta din 2 operațiuni: separarea argintului cu obținerea nămolului aurifer, după procedeul Moebius și separarea aurului, depunerea acestuia la catozi, de unde era recoltat și turnat în lingouri, după procedeul Wohlwill.
Cu toate că Transilvania asigura în jur de 90% din producția de aur a Ungariei (până în anul 1918), singura instalație de afinare pentru obținerea metalelor prețioase pure se afla la Schemnitz (Banska Stiavniča-Slovacia). După anul 1918, aurul brut obținut în Transilvania a fost predat Consiliului Dirigent, iar după desființarea acestuia, în aprilie 1920, aurul brut a fost predat către Banca Națională a României. A fost o perioadă în care aurul brut provenit de la Firiza de Jos, Strâmbu și Zlatna era trimis spre afinare la Londra, ceea ce ridica pentru statul român o serie de probleme, inclusiv financiare. Pentru a elimina aceste inconveniente, dar mai ales pentru a face față nevoilor interne a fost luată hotărârea de a se construi în România trei instalații de afinare, două în zona orașului Baia Mare și una la Gurabarza, în Apuseni.

Prima instalație de afinare din România a fost construită în Baia Mare de Ministerul Industriilor şi Comerţului. Decizia de înființare a unei asemenea instalații s-a luat în anul 1923, iar la 1 aprilie 1924 s-a deschis Secția de Afinare a Di­recțiunii Minelor și Uzinelor Sta­tului Baia Mare. Instalaţiile şi utilajele au fost furnizate de firma Siemens & Halske din Berlin (Germania), pentru suma de 1.183.062 lei; au început să func­ționeze la sfârșitul lunii octombrie 1924 și au intrat în producție normală la începutul anului 1925. Secția deservea minele statului şi producătorii particulari, cu excep­ţia Societăţii „Mica”, aceasta vânzând aurul brut direct către BNR, care îl depozita în spaţiile sale de tezaurizare. Secția de Afinare a aurului şi argintului cuprindea, în anul 1925, conform documentelor de arhivă, toate elementele tehnice specifice ultimei etape a procesului de preparare în vederea obţinerii, în formă pură, a metalelor preţioase, aur şi argint. Capacitatea instalaţiilor de afinare din această perioadă de început era de 1000 kg de aur și 4000 kg de argint pe an. Din cauza creșterii producției de aur brut, foarte curând capacitatea instalațiilor de afinare de la Baia Mare, care rămâneau în continuare unice în România, a fost depășită, astfel încât s-a pus problema refacerii acestora după noi standarde tehnologice. Aceeași firmă Siemens & Halscke se regăseşte alături de alte două firme participante la licitaţia din anul 1932 pentru retehnologizare, în vederea rentabilizării instalaţiei și a creşterii capacităţii de producţie. Lucrările au fost finali­zate în anul 1933, afinăria băimă­reană fiind la acea dată una dintre cele mai moderne din Europa.
În Baia Mare, au fost proiectate două afinării, una în incinta Direcției Minelor și Uzinelor Sta­tului, cealaltă la mina Săsar, în cadrul Societății „Petroșani”. Conform surselor documentare existente, aceasta din urmă a func­țio­nat intermitent și doar experimental, în fiecare an apărând probleme care au întârziat funcționarea pe scară industrială. Pe de altă parte, Secția de Afinare a Direcției Minelor și Uzinelor Statului Baia Mare avea o capacitate tehnică suficientă pentru producția de me­tale prețioase a României din perioada respectivă.

Informațiile documentare privind Afinăria din Baia Mare din perioada 1944-1946 sunt destul de puține, dar se presupune că nu au avut loc schimbări importante în structura sa organizatorică. În schimb, se știe cu certitudine că, de la 1 februarie 1946, când s-a oprit funcționarea Stației de afinare a societății „Mica” de la Brad, toată producția de aur brut din România a fost preluată spre afinare de Direcția Minelor și Uzinelor Statului din Baia Mare. O a doua instalație de afinare, con­struită după modelul celei din Baia Mare, a fost deschisă la Gurabarza în anul 1937 şi a funcţionat, într-o primă etapă, până în anul 1946. După această dată, Baia Mare a redevenit, pentru o perioadă, singurul centru de afinare din ţară, care și-a desfășurat activitatea în vechea locaţie din incinta Direcției Minelor și Uzinelor Statului, până în anul 1967, când au fost puse în funcțiune noile instalații din incinta Uzinelor metalurgice Phoenix.

În perioada 1925-1967, în spațiile administrate astăzi de muzeu, a funcționat prima instalație de afinare a aurului și argintului din România, ca secție a Direcției Minelor și Uzinelor Statului Baia Mare. Deși aici munca se termina zilnic cu turnarea în lingouri a metalului prețios, totuși o perioadă lungă aceste spații au fost deschise publicului vizitator.
Cartea de Aur a Afinăriei din Baia Mare consemnează impresii ale vizitatorilor din perioada 1934–1951. Documentul manuscris, format in folio, este un caiet cu 49 de file, dintre care 85 de pagini scrise, cuprinzând aproximativ 350 de aprecieri și semnături. Textele manuscrise sunt scrise cursiv, în limbile latină, română, franceză, germană, maghiară, rusă și bul­gară și reflectă impresiile celor care au vizitat instalațiile de afinare, după retehnologizarea acestora, din anul 1933 și până în anul 1951, când, probabil, vizitele au fost oprite. Menționăm faptul că, așa cum rezultă din aceste consemnări, nu existau priorități și restricții, vi­zitatorii făcând parte din cele mai diferite categorii sociale și profesionale, de la reprezentanți ai regalității și înalți demnitari de stat, la simpli preoți, profesori sau elevi. Prin conținut, Cartea de Aur are valoare documentară, ea ilustrând istoria evenimențială desfă­șu­rată în orașul Baia Mare, într-un segment de timp determinat (1934-1951).

Cartea de Aur = 6000 de lei

Acest document important, Cartea  de Aur, a ajuns la Muzeul de Istorie și Arheologie din Baia Mare la începutul anului 1991. Atunci, un domn pe nume Radu Florian a venit la Muzeu și a oferit Cartea de Aur contra sumei de 6000 de lei. La vremea  respectivă, era similar unui salariu foarte bun din zona mineri­tului, de exemplu. Cum a ajuns băimăreanul în posesia acestui
document, nu se știe.
Caracterul de unicitate conferă Cărții de Aur o importanță care o depășește cu mult pe acea regională. Foaia de titlu prezintă un text scris cu majuscule, în care se regăsesc instituțiile care coordonau activitatea minieră din zonă, res­pectiv „MINISTERUL INDUSTRIEI ȘI COMERȚULUI, REGIA ÎNTREPRINDERILOR MINIERE ȘI METALURGICE ALE STATULUI DIN ARDEAL, DIRECȚIA MINELOR ȘI UZINELOR BAIA MARE”.
Printre primii semnatari în Cartea de Aur se numără personalități ale vremii din sfera ecleziastică (precum cardinalul Eugène Tisserant, îndrumătorul Sfintei Congregații pentru Bisericile Orientale, dr. Alexandru Nicolescu, Mitropolitul Blajului, dr. Alexandru Rusu, episcopul Eparhiei Greco-Catolice a Maramureşului cu reședința la Baia Mare, Vasile Stan, episcop al Eparhiei Ortodoxe a Maramureşului de la Sighet), civilă (precum dr. Ioan Costinescu, ministrul Sănătăţii şi Ocrotirii Sociale, Constantin Georgescu, secretar general
în Ministerul Industriei şi Comerţului, Eugen Dunca, prefectul Clujului) și militară. Vă prezentăm câteva dintre acestea.

Prima însemnare este din 29 iunie 1934 și este semnată de Constantin Georgescu, secretar general  în Ministerul Industriilor: „Cu toată admirația pentru geniul și munca românească. Cu noroc, mereu înainte pe calea propășirei”.

Ultima consemnare înaintea Dikta­tului de la Viena a fost în 25 august și constă într-o semnătură indescifrabilă. Din 30 august, regiunea de N-V a României a intrat în componența Ungariei.
Ca urmare, în 9 septembrie 1940, a avut loc prima consemnare în Cartea de Aur în limba maghiară. „Prima vizită oficială (maghiară n.n.) în Baia Mare și împrejurimi după revenirea la Țara-mamă. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe unguri”. Această primă vizită oficială are loc la două zile după intrarea lui Horthy Miklos în Baia Mare.
A urmat o perioadă în care însemnările sunt făcute doar în maghiară, de la BNR a Ungariei, la oficiali și turiști maghiari.
Ultima consemnare în limba maghiară este datată 19 octombrie 1944, odată cu sfârșitul ocupației hortiste.
„Cu inima îndurerată toți laolaltă ne luăm rămas bun, cu voia lui Dumnezeu, care ne-a despărțit de locul acesta”.
Ultima vizită înregistrată în Cartea de Aur este din 23 februarie 1951.

Colectivul care a tipărit volumul
„Drumul Aurului.
Afinăria din Baia Mare”.

Manager Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș,
dr. Viorel Rusu
Coordonatorul proiectului cultural Oana Leșiu, șef Birou Bastionul Măcelarilor
Responsabilul financiar,
ec. Virginia Marian,
contabil-șef
Autori texte: dr. Viorel Rusu-muzeograf, manager Muzeu; Lucia Pop-muzeograf
Tehnoredactare, ilustrație, copertă: Minerva Luca, conservator bastionul Măcelarilor
Fotografii: Zamfir Șomcutean, Minerva Luca,
conservatori
Traducere texte din lb. maghiară,
Gabor Imre Mora, supraveghetor muzeu
Traducere rezumat în lb. engleză, Rodica Mureșan, profesor