Cruciatul cu inima de leu

* Richard I Plantagenetul s-a nascut la 1 septembrie 1157, la Oxford, ca fiu al regelui Angliei, Henric al II-lea, si al Eleonorei de Aquitania. Supranumit de unii „Inima de Leu” si de un celebru trubadur francez (Bertrand de Born) „Richard Da si Ba” avea anumite trasaturi ale tatalui sau, intreaga violenta a Plantagenetilor, dragostea lor nemasurata pentru femei si curajul lor. Daca tatal sau, Henric al II-lea, urmarise teluri practice si prudente, Richard cauta aventura si dispretuia orice prudenta. „Viata lui a fost un acces de furie violenta”, a spus un istoric. Poet si trubadur, prietenul tuturor castelanilor razboinici din Périgord, el a dorit sa joace in viata rolul romantic al cavalerului. In 1169, Richard a devenit duce de Aquitania si, impreuna cu fratele sau, Henric cel Tanar, duce de Normandia, s-a rasculat de doua ori impotriva tatalui sau. Henric al II-lea a reusit de fiecare data sa opreasca revoltele si nu i-a pedepsit pe fiii sai rebeli. La moartea regelui, Richard a mostenit coroana engleza. Marele eveniment cavaleresc din timpul domniei lui Richard a fost cruciada a treia, la care a luat parte impreuna cu regele Frantei, Filip August. Pana atunci, Anglia s-a aratat prea putin interesata de primele doua cruciade. Plecasera multi aventurieri, dar nici un suveran. Henric al II-lea nu s-a imbarcat niciodata pentru a pleca in cruciada, cu toate ca a fagaduit acest lucru, si patriarhul Ierusalimului ii adusese cu mare pompa cheile Sfantului Mormant. Richard era o fire cu totul deosebita; indata ce primi mostenirea paterna, goli tezaurul, vandu cateva comitate si se imbarca. Recent incoronat rege al Angliei, la varsta de treizeci si unu de ani, a hotarat sa-si dovedeasca vitejia luptand impotriva musulmanilor. Richard si Filip August, prieteni in aparenta, rivali in fapt de cand Richard mostenise tronul tatalui sau, au plecat impreuna spre Ierusalim, dar din porturi diferite. Armata normanzilor lui Richard (caci putini englezi s-au aratat dornici sa participe la cruciada) s-a imbarcat la Marsilia, iar cea a regelui francez la Genova, urmand sa se intalneasca in Sicilia. Richard a luat cu sine si alti englezi cu inclinatii spre aventura, dar nu partea cea mai statornica a nobilimii, care a ramas acasa sa guverneze insula in lipsa lui. Cat despre poporul englez de rand, emotiile cruciadei a treia l-au tulburat numai atat cat sa-l determine sa porneasca niste progromuri revoltatoare impotriva evreilor. Richard a pierdut multa vreme asteptand mica flota pe care ar fi trebuit s-o echipeze pentru el cele cinci porturi (Hastings, Douvres, Sandwich, Hythe si Ronney). Acestea jucau pentru marina acelasi rol ca feudele cavalerilor pentru armata. Regele acordase baronilor din cele cinci porturi insemnate privilegii, in schimbul carora ei trebuiau sa-i furnizeze corabii in timp de razboi. Sase luni s-au distrat cei doi regi in Sicilia, pana cand Tancrède, regele Siciliei, l-a ofensat pe Richard, asa ca acesta a cucerit Messina „in mai putin timp decat i-ar fi trebuit unui preot sa cante liturghia” si n-a dat-o inapoi decat contra a patruzeci de mii de uncii de aur. Cu fondurile astfel obtinute, si-a imbarcat armata cu destinatia Palestina. Cateva corabii au esuat pe coasta Ciprului, a carui guvernator grec a intemnitat echipajele vaselor; Richard a facut o escala, a cucerit insula si i-a dat-o lui Guy de Lusignan, regele deposedat al Ierusalimului. Richard Inima de Leu a sosit la Acra in 1191. Asedierea cetatii Acra de catre crestini incepuse cu nouasprezece luni in urma si costase deja mii de vieti. La cateva saptamani de la sosirea lui Richard, sarazinii s-au predat. Invingatorii au pretins – si sarazinii au fagaduit sa le indeplineasca dorinta – doua sute de mii de monede de aur, o mie sase sute de prizonieri de vaza si inapoierea adevaratei cruci. Saladin a confirmat acordul si populatia musulmana, cu exceptia celor o mie sase sute de prizonieri, a fost autorizata sa plece. Atunci cand sefii arabi asediati la Acra au intarziat sa duca la indeplinire conditiile puse la predarea orasului, Richard a dat ordin ca doua mii cinci sute de prizonieri musulmani sa fie decapitati sub zidurile cetatii, pentru a-i convinge astfel pe conducatorii lor sa se grabeasca. Filip August, bolnav de friguri, s-a intors in Franta, lasand in urma lui o armata de zece mii cinci sute de oameni. Richard a devenit astfel singurul conducator al celei de a treia cruciade. Expeditia i-a dat lui Richard Inima de Leu prilejul sa-si arate curajul, dar nu a reusit sa elibereze Sfantul Mormant. Mai mult, Richard s-a facut urat prin insolenta si cruzimea sa (la un moment dat, a preferat sa-i sugrume pe toti prizonierii musulmani pe care Saladin refuzase sa-i rascumpere). Vreme indelungata dupa acest razboi, povesteste Joinville, sarazinii le spuneau copiilor: „Taci, daca nu il chem pe regele Richard sa te omoare...” Dandu-si seama ca Saladin nu va sta cu mainile in san dupa aceasta infrangere, Richard si-a organizat armata si s-a pregatit sa marsaluiasca vreo suta de kilometri spre sud, de-a lungul coastei, pentru a sprijini cetatea Jaffa, care, dupa ce intrase din nou in stapanirea crestinilor, era acum asediata de musulmani. Multi seniori au refuzat sa-l urmeze, preferand sa ramana la Acra si sa unelteasca pentru a obtine tronul Ierusalimului, banuindu-l pe Richard ca dorea sa si-l insuseasca. Trupele germane s-au intors si ele acasa, iar armata franceza a refuzat in repetate randuri sa se supuna ordinelor regelui englez, zadarnicindu-i astfel planurile. Nici soladatii lui Richard nu erau pregatiti pentru o noua ofensiva. Armata regelui englez s-a ciocnit cu cea a lui Saladin la Arsuf si a obtinut o victorie nesigura (1191). Saladin a propus sa se reia batalia, dar Richard s-a retras cu oamenii lui intre zidurile cetatii Jaffa. O incercare de semnare a unui tratat de pace a esuat. Schimband tactica, Richard a sugerat sa se puna capat cruciadelor casatorind-o pe sora sa, Ioana, cu fratele lui Saladin, al-Adil. Biserica s-a impotrivit acestui proiect, asa ca Richard a renuntat la el. Richard a cucerit orasul Darum si a avansat pana la aproape douazeci de kilometri de Ierusalim. Cercetasii crestini au anuntat ca fantanile de pe drumul spre Ierusalim fusesera otravite, astfel incat armata nu se mai putea aproviziona cu apa. Richard, bolnav si dezamagit, s-a retras la Acra, renuntand la planul de a porni spre Cairo. In 1192, Saladin a cucerit din nou Jaffa. Orgoliul lui Richard s-a reaprins. Intr-o singura zi, cu doar trei mii de oameni, Richard Inima de Leu a pus din nou mana pe cetate. La 2 septembrie 1192, Richard si Saladin au semnat o pace pe trei ani si si-au impartit Palestina. Richard urma sa pastreze toate orasele de pe coasta pe care le cucerise, de la Acra pana la Jaffa; musulmanii si crestinii urmau sa circule liberi de pe un teritoriu pe celalalt, iar pelerinii sa se bucure de protectie in Ierusalim; dar cetatea Ierusalimului ramanea in mainile musulmanilor. Pacea a fost celebrata prin organizarea de turnire si sarbatori. In momentul plecarii spre Anglia, Richard l-a anuntat pe Saladin ca va reveni peste trei ani pentru a cuceri Ierusalimul. La intoarcerea din cruciada, Richard a debarcat la Friuli. Travestit in cavaler templier, a incercat sa ajunga in Germania, dar a fost recunoscut si arestat de Leopold de Austria. Considerat periculos de catre suveranii Europei, a fost facut prizonier in mod miselesc de catre ducele Austriei si predat imparatului Henric al IV-lea, care l-a retinut, in dispretul privilegiului cruciatilor. Anglia a aflat ca regele ei e captiv, ca suporta voios captivitatea, imbatandu-si paznicii, si ca pretul de rascumparare ar fi de o suta de mii de livre. Pentru a aduna aceasta suma enorma, ministrii, care inlocuiau cum puteau mai bine pe regele lor mai intotdeauna absent, s-au straduit sa repartizeze sarcinile asupra tuturor claselor sociale (un sfert din veniturile tuturor laicilor, un sfert din veniturile temporare ale preotilor, vasele de aur si argint ale bisericilor, veniturile ordinelor monahale obtinute din lana tunsa timp de un an; Normandia a trebuit sa plateasca aceleasi taxe). Cu toate aceste impozite impovaratoare, suma adunata a fost prea mica. Imparatul a consimtit totusi sa-l puna in libertate provizorie pe regele englez. In absenta lui Richard, fratele sau Ioan incercase sa puna mana pe putere, dar a fost invins gratie interventiei energice a arhiepiscopului de Canterbury, Hubert Gaultier. La intoarcerea in tara, Richard a fost primit cu entuziasm si pompa de populatia Londrei. In loc sa arate o indreptatita recunostinta pentru surprinzatoarea loialitate a supusilor sai, regele a anuntat imediat noi impozite. Impacandu-se cu Ioan Fara de Tara, Richard a dus un razboi in Franta lui Filip al II-lea, razboi incheiat cu pacea de la Vernon, din 1199, prin care obtinea restituirea tuturor posesiunilor din Franta ale Plantagenetilor, ocupate anterior de Filip al II-lea. „Fiu rau, frate rau, sot rau si rege rau” s-a spus despre el. Istoricul André Maurois crede ca „Totusi, spre a-l judeca, trebuie sa se tina seama de legenda creata in jurul lui, de popularitatea sa si de fidelitatea poporului sau. A fost, fara indoiala, ca unii condottieri de pe vremea Renasterii sau ca unii „libertini” din secolul al XVIII-lea, un exemplar ciudat de desavarsit al unui tip uman astazi condamnat, dar pe care opinia publica il accepta atunci.” Suveran cu un temperament puternic, in timpul celor zece ani de domnie a fost mult timp absent din Anglia, fie pentru a da viata unei politici externe indraznete, fie pentru a se dedica unor actiuni militare. Ca rege al Angliei, Richard a fost un absenteist neglijent si popular, asa cum ii statea bine unui cavaler ratacitor. Ioan BOTIS