Cronica de teatru. Un grec la Săpânţa sau Alegorie despre moarte la teatru

Nicoară Mihali

Este un spectacol care salvează încă o dată onoarea ţărilor din Balcani în faţa Occidentului. Piesa răscoleşte visele erotice ale studenţilor în teologie şi a doua zi aceştia merg, în plutoane, la spovadă. Vântul demenţei prinde şi de viaţa la mănăstire, iar Zorba ne oferă un bilet la cinematograf. Vinde iluzii cu femeile pe care le-a iubit şi se face că moare. Este o moarte în teatru din care te tre­zeşti şi te duci pe picioarele tale acasă. Este o moarte învinsă, iar oamenii aduc flori regizorului, în lumina reflectoarelor, şi soţiei regizorului, care semnează scenografia (Anca Cernea), şi fiului, care ştie să recite Puşca lui Nichita Stănescu.

Am fost martor fidel al acestui demers cultural, de la ideea de a pune un spectacol despre Zorba şi până la premieră. Marcel Ţop are un laborator artistic aparte. În orice călătorie a lui, strânge „material” pentru spectacolul la care lucrează. Un regizor de forţă şi, în acelaşi timp, un om cu suflet blând, care stă cu actorii în teatru de dimineaţa şi până târziu, către miezul nopţii. Pe fiecare personaj lucrează, îl îmbracă, pe fiecare scenă caută coloana sonoră adecvată. Spectacolele lui pornesc de la o anumită filosofie despre viaţă şi ideile filosofice îşi reduc dimensiunea până ce devin digerabile de către orice spectator, simplificate, ca să poată fi înţelese de către aceştia.
Adesea sunt create scene a căror imagi­ne spune totul. Replicile pot să lipseas­că, şi, totuşi, ele întăresc acest elixir al teatrului, pe care nu-l lasă să moară încă din antichitate.

Marcel Ţop are o dimensiune bucolică şi, aşa după cum s-a mai pus, este semnatarul unui spectacol de teatru re­van­şard. El este capabil să scoată mese de oameni în stradă, gata să schimbe ordinea lumii. Dar le oferă această ilu­zie numai pentru o plăcere de moment, încât spectatorul continuă să guste spectacolul şi pe drumul întoarcerii acasă, şi în dormitor, şi în sufragerie, şi sfârşeşte prin a veni să vadă spectacolele lui Ţop şi a doua, şi a treia oară, la intervale regulate de timp.

Spectacolele lui educă, creează o anu­mită categorie de degustători de teatru, ca într-un ritual al degustării vinului, din care degustătorii nu ies niciodată beţi de la cramă. Pleacă spre casă cu gustul dulce aromat al unei aventuri spirituale şi, pentru cei experimentaţi, şi puţin acrişor. Teatrul, în formula inventată de Marcel Ţop, este o terapie şamanică. Fumul, tămâia de la mănăs­tire, cozonacul de la pomană, ţuica oferită spectatorilor de pe scaunele din faţă au rostul unui ritual de vrăjitorie. Dansul lui Zorba, adus de pe malul mării în Cimitirul Vesel de la Săpânţa, pregăteşte purificarea, catharsisul pe care-l caută, atât de disperat, spectatorul modern.
Într-o lume în care domină televiziunea şi manipularea, anchilozarea indivizilor în fotolii, te întrebi ce mai caută oamenii la teatru? Marcel Ţop caută o motivaţie acestui tip de spectator incomod, îl readuce în teatru. Am întâlnit oameni care se lăudau de câte ori au venit la spectacolele lui Ţop, precum şi adolescenţi care îşi numără beţiile ieşite din comun.

Ce rezolvă Marcel Ţop prin teatru?
Rea­şează o lume tradiţională la locul ei de la începuturi, care era gata să iasă din matcă. Aduce în centrul ei adevărul istoric, face apel la sentimentele pierdute. Trezeşte în om dragostea şi revolta, şi apoi îl face să râdă. Spectacolele lui sunt „de-a râsu-plânsu”, ca la Nichita Stănescu. Zorba este mai mult decât Zorba, şi filosofia lui despre viaţă cunoscută de toţi aventurierii. „Cel mai mare păcat, pe care nu ţi-l iartă nici Dumnezeu la a doua venire, este să te culci cu o femeie şi să nu faci nimic”. Un adevărat postulat pentru aventurieri. Dar Zorba este şi Dyonisos, zeul tracilor, care ştie să petreacă, înconjurat de bacante, trecerea vieţii şi a lumii.

Marcel Ţop te face să râzi despre lucruri tragice fără să-ţi dai seama. Te face din nefericit – fericit, din nenorocos – norocos, din neiubit – iubit. Este un iluzionist precum primul regizor al lumii, Georges Melliers, cu a lui „Călătorie pe lună”. Îţi schimbă realitatea, îţi atenuează suferinţa şi angoasa, înstrăinarea. Prin spectacolele lui simţi că nu eşti singur, că ai un prieten pe lume. Chiar şi unul singur, îţi este de ajuns, când este vorba de Zorba.
Mitul acesta al omului care iubeşte viaţa se găseşte la tot pasul în Balcani. Marcel Ţop ne face să-l cunoaştem printr-o tehnică modernă, în care combină cinematograful cu teatrul. Când simte că mitul lui Zorba nu-i este suficient, el plonjează în alte opere, a lui Nikos Kazantzakis, şi scoate la concurs (casting) rolul lui Iisus. Din clipa aceasta, teologii de carieră sunt gata să părăsească sala, cei ce merg la biserică se întreabă până unde poate să ajungă blasfemia. Dar regizorul, ca într-un joc de marionete, le decantează pe toate, echilibrat, asemenea unui alchimist medieval şi, într-un sfârşit, ne arată aurul vieţii, aurul pentru care merită să trăim. Iluzionistul a reuşit. Maşiniştii trag sforile, groparul shakespearian de la Săpânţa, care spune poveşti despre viaţă turiştilor, capătă contur. Marcel Ţop este un regizor al intuiţiei, el exploatează lumea Dalilei, cunoscută de Eminescu, ne aruncă în petrecerea cu văduve şi în rolul lui Iisus jucat pe pământ de un nebun. Toate îi ies de minune. A creat o vrajă în jurul tău, precum marii regizori ai lumii filmului mut, nici nu ştii cum au trecut trei ore, dar la prima întâlnire cu un cunoscut îi verşi în faţă replica unui personaj:  „Părinte, tânărul acesta, pute de talent”. Şi regizorul Marcel Ţop o confirmă încă o dată.
Spectacolul „Zorba’s Dionysos”, ins­pi­rat din opera lui Nikos Kazantzakis, ne învaţă să înţelegem moartea, să râdem de ea ca şi tracii. Regizorul declară că Zorba e viu, trăieşte în fiecare dintre noi şi aşteaptă să fie chemat „la o cană de vin”.
Zorba este jucat bestial de Vali Doran, care îşi joacă rolul vieţii lui, de la imaginea de pe afiş făcută într-o carieră de piatră de lângă Baia Mare şi până la ultimul drum, întoarcerea cu faţa spre mare.
Actorul surâde morţii, modifică timpul, pune pecetea pe o carieră care, sub bagheta lui Marcel Ţop, a cunoscut un real succes şi o recunoaştere oficială. Pornit ca actor de revistă,
Vali Doran atinge culmi nebănuite ale talentului său, care parcă a stat ascuns o bună perioadă de timp, a mocnit pentru câteva roluri nemuritoare. Zorba este unul din rolurile pe care Vali le trăieşte şi le acoperă cu propria lui viaţă. Vali, ca şi Zorba, fug de singurătate, succesul lor efemer pe scândura scenei le-a adus fericirea.

Bubulina (Inna Andriuca), unul din rolurile de căpătâi ale acestei actriţe, care este în plină ascensiune a per­so­nalităţii sale. Cu fiorul unei curtezane, ea se ridică în rochiile celor mai celebre regine şi mănâncă bomboane înmuiate în şampanie cu ambasadorii lumii.
Bubulina este un personaj tragic, care iubeşte cu toată fiinţa ei, până la dezintegrare. Inna Andriuca îi împrumută demnitate şi senzualitate multă, şi o face să călătorească, alături de Zorba, la bordul celor mai luxoase vase de croazieră. Bubulina trăieşte un vis al iubirii care învinge moartea. Nu-i pasă că este trădată, înşelată, părăsită. Ea se înalţă din suferinţă şi uitare, pentru a fi o eternă mireasă a marilor iubiri care s-au consumat pe pământ.

Nebuna din Creta, oşanca Irina, jucată de Sanda Savolszky, ne reîntoarce la sensibilitatea pierdută. La carnea care tremură prin toţi porii, la senzualitatea pe care o intuim în femeia iubită. An­tigonă a abisului, femeie ucisă în suflet de moartea fiului ei, nebuna din Creta ne bântuie nopţile ca vampirii, se rostogoleşte în învelişul patului nostru şi urcă la ceruri, asemenea fe­meii frumoase dintr- Un veac de sin­gurătate a lui Gabriel Garcia Marquez. Sanda Savolszky este o recuperare a inocenţei pierdute a femeii în această lume plină de fiare. Rolurile ei, crescute sub colaborarea cu regizorul Mar­cel Ţop, dau sens menirii actriţei care îşi recapătă puterea şi-şi depăşeşte în fiecare clipă slăbiciunile de femeie pentru a împrumuta ceva din măreţia zeilor. Oşencuţa din Cimitirul Vesel de la Săpânţa sărută zdravăn, bea palincă fără să clipească şi este gata pentru o dragoste mare.

Părintele, şi apoi Savas – criminalul jucat de Dorin Griguţă, ne aminteşte despre o lume de început, despre lumea lui Cain şi Abel.
Râzi cu lacrimi de rolurile sau de inter­pretările lui Griguţă. El nu are timp să coafeze rolul ca la teatru, el îl joacă după cum îl ştie din viaţă. Griguţă nu se parfumează în cabină, şi intră mai apoi în scenă, el îşi caută uneltele din copilărie pe care le poartă pe un ecran cu umbre, să ne amintim de ele şi, în mod special, de violenţă. De violenţa din care se nasc doi ne­buni: Magdalena (Alexandra Vanci) şi Macos/Andreas (Andrei Dinu).
Dacă aş scrie cu pana, ca în secolul al XVIII-lea, nu mi-ar ajunge cerneala să laud talentul acestor tineri care fac mare cinste teatrului băimărean. Incomod, într-un fel, Andrei, un Belo al oraşului pentru cei ieşiţi din adolescenţă, te face să-l îndrăgeşti, să recunoşti în el travestiurile nenumă­rate şi să-l găseşti în groparul de la Săpânţa, care se aruncă în discuţii exis­tenţialiste cu Zorba.
Alexandra Vanci e un înger îmbrăcat în haina seducţiei, o pânză a lui Modigliani, care prinde viaţă de la începutul spectacolului şi până la final, când printr-o farsă (o păcăleală) îl scapă pe Zorba de moarte.

Toată trupa, ca un comando bine ins­truit de şaman: Vesna (Wanda Far­caş), Didem (Diana Podăreanu), Evanghelina (Rodica Dunca), Stareţul (Dan Cordea), Învăţătorul (Raul Hotcaş), Atalanta (Denisa Blag), Adonis (Eduard Trifa), Occidentalii - Fred (Dragoş Călin), Johnny (Eduard Bîndiu), Michael (Mircea Gligor) şi cei trei călugări – Doru Fârte, Răzvan Paşca şi Romok Carol, îşi duc misiunea la bun sfârşit, ajutaţi de primarul Ioan Costin. Mereu sobru şi serios, un justiţiar al privirii.
Cum să nu te doară sufletul atunci când cronica se apropie de sfârşit şi nu ai spus mai multe despre femeia – soldat Wanda Farcaş, care îşi cântă dragostea pe ţeava armei, dansul din buric al Dianei Podăreanu sau jocul unei mari actriţe: educatoarea Aglaia, interpretat dumnezeieşte de Aurora Prodan? Câte regrete, câtă exaltare pierdută într-o fiinţă care se întoarce la prima iubire din liceu! Şi, gata, cro­nometrul îmi arată puţinul timp ce
mi-a rămas. Cronica trebuie să tre­zească în cititor dorinţa de a merge la teatru, şi nu laudele mele aruncate unei actriţe, unui actor.
Autorul este întotdeauna subiectiv şi părtinitor, se îndrăgosteşte de un rol şi, implicit, de actriţa/actorul ce-i dă viaţă.
Spectacolele lui Ţop fac sălile pline. Procuraţi-vă din timp bilete, pentru că eu mă întorc la mesajul lui Ţop, pe care mi l-a transmis prin telefon la moartea lui Carol Romok, diaconul din Zorba.
 

„Korci era primul om pe care îl strigam când ajungeam în teatru (Era şi regizor tehnic). Şi în «Butoiul cu pulbere», primul meu spectacol regizat la Baia Mare, începea cu un strigăt: «Korci, dă-mi, rogu-te, o pălincă!». Scena  în care merge la Zorba’s şi îşi pune sticla sub pernă îmi vine mereu în minte: «Să ai pe drum, prietene!».
Mă bucur că am râs încă o dată împreună, de moarte, înainte de a pleca, i-am spus să aibă grijă de el, duminică, când m-a sunat fericit, după ultimul Zorba’s, pentru că «vreau să-ţi dau roluri în spectacolele mele până la 100 de ani». Teatrul a mai pierdut un om bun într-un timp plin de oameni răi. Korci a fost un real Zorba. Un Zorba discret, iubitor, incapabil de răutate, care s-a bucurat la maxim de viaţă şi mai ales de teatru. Aşa să rămână în inimile şi spectacolele noastre!”
Marcel Ţop
 

Iată-mă transcriind de pe telefon şi un zguduitor necrolog, care încheie o cronică a unui spectacol de succes ce, în vară, va ajunge pe malul mării, la Constanţa şi, poate, chiar în Grecia. Regizorul este prin Bucureşti, prin Constanţa, prin Brăila, prin Târ­go­viş­te. Pune un nou spectacol cu Maia Morgenstern şi Marius Bodochi. Este trist după ce a citit scrisorile polemice dintre Andrei Şerban şi Holender.

Noi ne strecurăm greu printre gră­mezile de zăpadă din oraş, aşteptăm zilele când la teatru se vor juca, a nu ştiu câta oară, spectacolele lui Ţop. Deocamdată a ajuns un grec la Săpân­ţa să râdă de moarte. E Zorba…