Crizele vechi si noi ale Europei

Istoria Europei a insemnat mereu istoria unor crize, ce aveau cauze dintre cele mai diverse: migratiile din est, sistemul de proprietate, diferende religioase, intelegerea culturii, echilibrul puterilor si multe altele. Dintre acestea, cele mai multe au constituit premisele unei evolutii ce si-au vazut roadele in bucuria unor generatii ulterioare. Una dintre cele mai semnificative crize europene a fost aceea a modernitatii, cand au fost in disputa, nu numai puterile locale, apoi nationale si coloniale, ci si puterile religioase. Europa a intrat in secolul XX cu o situatie caracterizata de mari descoperiri stiintifice, cu o extraordinara efervescenta in lumea arhitecturii si artelor, cu relansarea productiei industriale (ca urmare a promovarii noilor tehnologii), cu consolidarea dominatiei in colonii. Europa era inca centrul lumii. Astazi, la intrarea in secolul XXI, Europa doar incearca sa se pozitioneze in jocul de putere al celor mari. Ce s-a intamplat? O crestere demografica si a nivelului de educatie, in general, a trimis autoritarismul la muzeu si a deschis epoca „civilizatiei populare”. Revolutia transporturilor cuplata cu cresterea productiei industriale a stricat ordinea politica din Europa, stimuland doua miscari: dezmembrarea organizarii din partea centrala si de est, apoi constituirea statelor nationale, urmate de conflicte intre acestea (a se vedea Balcanii). Ascensiunea Germaniei si batalia pentru resursele din colonii a dus apoi la transformarea Europei intr-un continent structural conflictual, pierzand pozitia de centru a civilizatiei mondiale. Peste acest fundal, din perspectiva detasata a omului de astazi, s-a asezat o criza a umanitatii europene, ce a avut o tripla infatisare: criza a stiintelor, criza a filosofiei si criza a culturii. Toate crizele mici (ce se manifestau in Europa inceputului de secol trecut) au ajuns sa devina crize planetare – cele doua razboaie mondiale, iar Europa sa ramana mult slabita social si economic, dar mai „inteleapta” administrativ. Toata lumea stie (sau ar trebui sa stie) pasii ce au urmat anilor 40, prin punerea bazelor reconstructiei Europene: de la Tratatul de la Roma pana la Tratatul de la Lisabona din 2007, prin care se incearca o revigorare a batanului continent. In toti acesti 50 de ani de pace (considerand Razboiul Rece tot o pace in sensul clasic in care nu a fost vorba de mobilizare totala si de pierderi de vieti omenesti in numar mare), Europa occidentala a mai traversat niste crize: crize economice ce rezida la nivel de indicatori empirici, in crize ale finantelor publice, inflatii persistente, disparitati dintre saracia publica si bogatii private; crize de rationalitate ce constau in dificultatea de a concilia masuri care sa mentina suportul de masa pentru sistem si masuri tehnocratice care sa-i creasca eficienta; crize de legitimare ce constau in dificultatea de a pastra legitimarea prin metodele clasice ale democratiei liberale, luata ca baza normativa a functionarii institutiilor de stat; crize de motivatie ce constau in erodarea traditiilor, fara ca noile sisteme universaliste sa poata fi destul de eficace (Coca-Cola, Jeans etc); crize de creativitate ce constau in aceea ca societatile europene, devenind societati de masa, rezolva problemele de integrare a persoanelor in sisteme, dar produc prea putina inovatie in sisteme. Acesteea pot fi observate prin aparitia in limbajul administrativ sau cotidian a „-ismelor”; crize administrative ce constau in faptul ca o unitate de viziune si actiune europeana, in situatii extreme, nu se atinge sau se atinge prea putin ( un bun exemplu il constituie crizele balcanice ale anilor t90); criza de identitate ce consta in faptul ca identitatea europeana este resimtita doar ca una geografica, nu si ca o identitate culturala. Din toate aceste crize, mai mici sau mai mari, oare este legitima intrebarea daca, in cazul extrem, unificarea europeana poate sa fie conceputa ca o asociere de nationalisme, practic ireconciliabile, mai curand decat o constructie a unei comunitati umane caracterizate de impartasirea in comun a unor idealuri si valori ? Criza diplomatica Criza diplomatica deriva din abordarea diferita intre statele membre UE in problema Kosovo: a recunoste sau a nu recunoaste independenta autoproclamata a noului stat. Evident, criza, departe de a fi incheiata, pune in discutie, nu numai tangential, problema consolidarii Pilonului de Securitate al UE si a unei voci unice in politica externa a comunitatii europene. Subiectul merita dealtfel (din acuza complexitatii lui) o tratare separata. Criza energetica Europa s-a ocupat pana in prezent de structura pietei unice, de conditiile de concurenta pe piata unica, dar nu si de securitatea energetica, de sporirea capacitatilor sale de a produce energie sau de dezvoltarea infrastructurii pentru transportul gazelor si al electricitatii. In prezent, 45% din necesarul de gaze este furnizat de catre Rusia. Cu toate acestea, la nivel european, nu putem vorbi inca de o politica energetica comuna sau de o legislatie care sa faca fata crizei europene a energiei. Obiectivele majore ale Comisiei sunt: securizarea furnizarii de energie si a resurselor energetice primare din UE, diminuarea dependentei statelor membre UE de importul de gaze rusesti si de resursele clasice de energie, cresterea eficacitatii energiei, crearea unor retele transeuropene pentru transportul energiei, diversificarea surselor de energie si dezvoltarea resurselor regenerabile de energie. Din aceste obiective se pot deduce dimensiunile crizei… In ceea ce priveste Romania, industria energetica romaneasca se afla intr-o situatie foarte dificila. Astfel, Romania este „o tara bogata“ in resurse scumpe si putine: pentru petrol Romania are rezerve pentru 20 de ani si este dependenta in proportie de 54% de importuri, iar pentru gaze naturale, Romania are rezerve pentru 15 ani si depinde in proportie de 42% de importuri. Functionarea deficienta a sectorului energetic din Romania se datoreaza cadrului legislativ instabil si imperfect, deciziilor politice luate pe termen scurt si care se schimba odata cu guvernul, pierderilor energetice foarte mari intre consumul energetic si productie, lipsei de investitii in sectorul productiei, lipsei specialistilor in domeniu, nivelului ridicat de poluare si pretului energiei care acopera doar costurile de functionare. „Nu energia este scumpa, ci lipsa acesteia” – nu numai pentru noi, ci pentru intreaga Europa Unita! Gavril Ardusatan