Criza rachetelor cubaneze

Criza din Cuba se inscrie intr-un context international de revenire la razboiul rece dupa relativa destindere a anilor 1953-1956. Criza „rachetelor cubaneze” este punctul culminant al unui proces care a inceput cu trei ani mai devreme, in timp ce guerilele cubaneze ale lui Fidel Castro - refugiat in Sierra Maestra in 1956 - au ocupat Havana, dupa un lung mars de-a lungul insulei, alungandu-l de la putere pe dictatorul Batista, multa vreme sustinut de SUA. La sfarsitul anilor ’50 ai secolului trecut, Fidel Castro era un tanar avocat nationalist, care isi dorea pentru tara sa o mai mare independenta fata de Statele Unite, ca si profunde reforme sociale, dar care nu era inca nici comunist, nici partizan al unei rupturi cu marea putere vecina. Intransigenta americanilor, pe care proiectele revolutionare ale lui Castro ii nelinisteau si care s-au grabit in a vedea in el un „dictator marxist”, a fost cea care l-a propulsat pe liderul cubanez in tabara sovieticilor si va transforma incetul cu incetul experienta castrica intr-un regim inspirat din modelul in vigoare in Europa de Est. „Preludiul” crizei Sfarsitul presedintiei lui Eisenhower a fost marcat de o rapida degradare a raporturilor dintre SUA si Cuba. Americanii i-au sprijinit pe anticastristii refugiati in Florida, apoi s-a semnat acordul comercial dintre Cuba si URSS (februarie 1960) care prevedea cumpararea de catre rusi a cinci milioane de tone de zahar (principala resursa cubaneza) in cinci ani si au fost nationalizate intreprinderile americane (august 1960). In fine, La Washington a fost decis un embargou total asupra comertului american catre Cuba (octombrie 1960). In acest timp, URSS si-a proclamat prietenia fata de Cuba si a facut cunoscut faptul ca va apara insula impotriva unei agresiuni americane, la nevoie utilizand chiar armele atomice. Cuba reprezenta un punct evident de atractie pentru URSS, deoarece ii dadea ocazia sa puna ferm piciorul in emisfera vestica. Uniunea Sovietica spera si Statele Unite se temeau ca instituirea unui stat marxist sustinut de rusi in Cuba va marca preludiul unei expansiuni rapide a comunismului de tip sovietic in toata America Latina si Centrala. In momentul in care Fidel Castro a inceput sa faca pasi spre a pune capat dominarii economice a insulei de catre SUA si s-a autodeclarat comunist, Hrusciov a sesizat posibilitatea unei lovituri majore in favoarea URSS in razboiul rece. Descoperirea rachetelor „defensive” La 14 octombrie 1962, avioane U” zburand la foarte mare altitudine au reperat pe teritoriul cubanez rampe de lansare in curs de a fi instalate, care ar fi putut fi dotate cu rachete balistice cu raza medie de actiune, capabile sa transporte incarcatura nucleara si sa atinga o portiune a teritoriului american, Cuba aflandu-se la o distanta de numai 150 de kilometri de coastele Floridei. Cu putina vreme in urma, o nota a guvernului sovietic a anuntat ca orice orice atac impotriva Cubei ar provoca un conflict mondial. In replica, o declaratie a Congresului american, care facea referire la doctrina Monroe, ameninta cu utilizarea fortei pentru a impiedica o actiune subversiva in emisfera occidentala. Pe planul relatiilor dintre cele doua mari puteri, doua fapte explica indrazneala initiativei sovietice: pe de o parte succesele decisive pe care astronautica rusa le-a obtinut si care i-au permis sa acopere decalajul sau fata de Statele Unite si, pe de alta parte, modul in care Hrusciov l-a vazut si l-a judecat pe omologul sau american. Liderul sovietic il considera pe nedrept pe John Fitzgerard Kennedy un ins lipsit de experienta si fermitate. Kennedy a fost pus la curent cu descoperirea rampelor de lansare si cu faptul ca, pe drumul catre insula, se afla cargouri sovietice purtatoare de rachete ofensive si de bombardiere Iliusin. Instalarea acestor arme in Cuba, considerate „defensive” de catre Kremlin, nu ar fi modificat fundamental raportul de forte dintre cele doua mari puteri, dar venea in contradictie flagranta cu promisiunile sovieticilor si, mai ales, ar fi putut avea un efect psihologic considerabil asupra aliatilor Statelor Unite. Reactia Casei Albe Kennedy, al carui credit personal era angajat in America Centrala, in Africa (in Congo-ul fost belgian) si in Vietnam, si care trebuia sa infrunte cateva saptamani mai tarziu proba alegerilor pentru Congres, a decis sa reactioneze cu cea mai mare fermitate. In 22 octombrie, Kennedy a tinut un discurs foarte dur in Congres si a pregatit mai multe forme de riposta antisovietica. Presedintele american era constient ca practica o politica pe muchie de cutit, care il facea vulnerabil in ochii americanilor care nu-si doreau un razboi si cunosteau care ar fi fost pretul de platit in cazul unui conflict nuclear cu URSS. Insa Kennedy a tinut sa aminteasca compatritilor sai precedentul anilor ’30, care „ne ofera o lectie clara: evenimentele agresive, daca le permitem sa se intensifice fara control si fara contramasuri, duc finalmente la razboi.” Mesajul presedintelui a fost inteles. Un sondaj de pe 26 octombrie indica faptul ca 84% dintre americani aprobau decizia Casei Albe. In plus, aliatii americani si europeni (in frunte cu generalul de Gaulle) s-au regrupat strans in jurul Statelor Unite. Kennedy a anuntat instituirea blocadei navale a Cubei pana la ridicarea rachetelor sovietice si a facut cunoscut ca, la cea mai mica incercare de a le folosi impotriva SUA, va ordona o replica in aceiasi termeni. La afirmatia lui Hrusciov ca armele sovietice din Cuba, aflata in apropierea Americii, sunt acelasi lucru cu rachetele americane din Turcia, vecina URSS, presedintele american a raspuns ca rachetele americane se aflau acolo pentru a apara Europa, in schimb singurul scop imaginabil al rachetelor din Cuba este sa ameninte SUA cu un atac nuclear direct. Kennedy si-a sustinut ultimatum-ul punand fortele armate americane in stare de alarma nucleara. Retragerea sovietica Preocupat atat sa obtina succesul in aceasta confruntare, cat si sa nu declanseze un nou razboi mondial, Kennedy a avut grija sa ii lase lui Hrusciov posibilitatea de a da inapoi fara a-si pierde prestanta. Pus in fata unei fermitati ce admitea compromisul, Hrusciov a decis sa nu riste o confruntare nucleara si a ordonat navelor sovietice care se indreptau spre zona fierbinte sa se imprastie si sa nu forteze blocada navala americana. In 28 octombrie 1962, ca urmare a unor diverse manevre diplomatice, Hrusciov a ordonat intoarcerea flotei sale si retragerea rachetelor si bombardierelor din Cuba. In schimb, „numarul unu” de la Kremlin a obtinut ridicarea blocadei si permisiunea ca americanii nu vor invada teritoriul insulei. „Acest ultim aranjament era un mare castig pentru URSS, dar, la vremea respectiva, el a fost umbrit de ceea ce parea observatorilor din Uniunea Sovietica o victorie diplomatica majora a americanilor si o cedare din partea URSS, intrucat Statele Unite si-au stabilit influenta suprema in emisfera vestica. Criza s-a atenuat rapid, fapt care a reprezentat pentru Kennedy un mare succes personal, presedintele american devenind in cateva zile eroul erei nucleare. Hrusciov dimpotriva, al carui mobil a ramas destul de obscur pana in zilele noastre - testare a fermitatii americane, dorinta de a constrange Statele Unite la o negociere globala, inclusiv in ce priveste Berlinul, sau pur si simplu o targuiala: retragerea rachetelor americane desfasurate in Turcia si in Iran in schimbul aceleia a rachetelor sovietice din Cuba? - a pierdut in aceasta afacere mult din creditul de care se bucura in lumea a treia si chiar in URSS. Lumea a fost timp de cateva zile la un pas de o catastrofa nucleara. Imediat dupa aceasta criza a rachetelor, rusii si americanii s-au straduit sa puna la punct mijloacele de a evita o asemenea confruntare la varf. Evenimentele din octombrie 1962 au marcat punctul culminant al razboiului rece, dar si primul pas al unui proces care va duce la destindere. Criza din Cuba a servit drept moment al adevarului, demonstrand caracterul sinucigas al unei confruntari directe in epoca nucleara. Noua „impartire a cartilor” Pe 3 iulie 1960, „numarul doi” cubanez, Ernesto „Che” Guevara, a anuntat solemn ca tara sa face parte din lagarul socialist. Presedintelui Kennedy ii va reveni sarcina de a face fata acestei „noi impartiri a cartilor” in relatiile Est-Vest. Locatarul de la Casa Alba nu i-a fost intotdeauna ostil lui Fidel Castro (in fotografie). In lucrarea Strategia pacii, publicata in 1960, el il compara pe cubanez chiar cu Simon Bolivar si atribuia vina convertirii acestuia la comunism politicii lui Eisenhower. Totusi, determinat de opinia publica, de-a lungul campaniei prezidentiale, Kennedy a fost nevoit sa afirme ca Statele Unite nu-l vor sustine nici pe Castro, nici pe Batista, ci „forte cubaneze democratice”. Dupa instalarea sa la presedintie, atitudinea lui Kennedy s-a radicalizat si, in aprilie 1961, si-a pus semnatura pe proiectul de invadare a insulei, proiect pus la punct de Allan Dulles, seful CIA. Pe 14 aprilie 1961, dupa o bombardare a Cubei de catre avioanele B26 americane, camuflate in avioane cubaneze si pilotate de exilati anticastristi, o mica forta compusa din refugiati cubanezi echipati si antrenati de americani, a debarcat in sud-estul insulei, in Golful Porcilor. S-a mizat pe o ridicare generala a adversarilor regimului, care insa nu s-a produs, iar invadatorii au fost respinsi sau au fost facuti prizonieri. Actiunea s-a finalizat lamentabil si a adus o lovitura extrem de dura prestigiului Statelor Unite si presedintelui lor. In acelasi timp, a accentuat radicalizarea castrismului, ca si apropierea Cubei de URSS. Cele sapte puncte ale lui Kennedy La 22 octombrie 1962, Kennedy a tinut un important discurs destinat sa faca cunoscute natiunii americane deciziile sale. Acestea s-au articulat in jurul a sapte puncte principale: interdictia catre navele sovietice de a debarca material de razboi in Cuba („blocada” fiind un act de razboi, s-a decis sa fie botezata cu termenul de „carantina” misiunea de interceptare care a fost incredintata armatei americane); supravegherea intarita a Cubei si accelerarea pregatirilor militare; orice lansare a unor rachete nucleare dinspre Cuba catre o natiune din emisfera occidentala urma sa fie considerata drept o agresiune impotriva Statelor Unite; intarirea bazei de la Guantanamo, mentinuta de americani pe teritoriul insulei; convocarea organizatiei statelor americane; reunirea Consiliului de Securitate al ONU si un apel catre Hrusciov, pentru ca acesta sa „stopeze si sa inlature aceasta amenintare clandestina, necugetata si provocatoare la adresa pacii mondiale si pentru a instala relatii stabile intre tarile noastre (...) pentru a abandona aceasta tentativa de cucerire a dominatiei mondiale, si pentru a se alatura unui efort istoric, cu scopul de a pune capat periculoasei curse a inarmarilor si de a transforma istoria omenirii.” Urmarile crizei cubaneze Criza din Cuba a facut cele doua mari puteri sa devina constiente ca posesia si proliferarea armelor nucleare sunt un pericol pentru omenire, motiv pentru care se vor stradui sa promoveze un gen de armistitiu in acest domeniu, fara totusi sa renunte la cursa inarmarii in domeniul armamentelor strategice. Americanii si rusii s-au straduit sa pastreze un monopol si sa exercite controlul asupra raspandirii armelor nucleare negociind mentinerea unui relativ echilibru intre fortele lor de descurajare. In egala masura s-au straduit sa reduca riscurile unor „derapaje” care ar fi putut rezulta dintr-o eroare de calcul a intentiilor adversarului. Inca din iunie 1963, s-a convenit sa se stabileasca intre Washington si Moscova un sistem de transmisie - faimosul „telefon rosu” - permitand liderilor supremi sa intre in comunicare rapid in cazul unei crize grave (pana atunci era nevoie de douasprezece ore pentru ca o scrisoare remisa unui ambasador din una din cele doua capitale sa ajunga la destinatar). Pe 5 august 1963, un tratat semnat la Moscova si la care vor adera numeroase tari a interzis experientele nucleare de alt tip decat cele subterane, chiar si in scopuri pasnice. Textul cel mai important este insa tratatul de pe 1 iulie 1968 cu privire la neproliferarea armelor nucleare. Statele posesoare ale bombei se angajau sa nu ajute in nici o maniera celelalte tari sa fabrice sau sa achizitioneze arme nucleare. Celelalte state semnatare si-au luat la randul lor angajamentul de a nu se dota cu astfel de arme. China si Franta, care tocmai realizasera exploziile primelor lor bombe cu Hidrogen, in 1967 si respectiv 1968, au refuzat sa se asocieze la acest tratat care le interzicea accesul in „clubul nuclear”. CRONOLOGIA IN IMAGINI A BLOCADEI NAVALE AMERICANE 1. 18 octombrie 1962 - intalnire la Casa Alba intre Andrei Gromiko (ministrul de Externe al URSS), Anatoli Dobrinin (ambasadorul URSS in SUA) si J.F. Kennedy (presedintele SUA). 2. 25 octombrie 1962 - nava sovietica „Poltava” este intoarsa spre Moscova. 3. 26 octombrie 1962 - distrugatorul american „Joseph P. Kennedy” opreste pentru inspectie Marucla, un vas libanez care naviga sub pavilion sovietic. 4. 27 octombrie 1962 - nava sovietica „Groznii” trece linia de carantina si este oprita de marina americana. 5. 28 octombrie 1962 - elicopter al marinei americane reperand submarinul sovietic aflat sub comanda lui Stavintki. Ioan BOTIS