Criza partidelor sociale europene

Partidele socialiste sunt afectate, ori de o criza interna, ori in scadere electorala in mare parte a Europei. Daca simbolica prabusire a Zidului de la Berlin a fost preludiul unui amenintator deceniu ‘90 pentru stanga, primii ani ai secolului al XXI-lea au degenerat intr-o criza: conceptul socialismului si statul bunastarii, maxima lui expresie, au cazut prada globalizarii. Cum releva recent un socialist convertit la social-democratie, Tony Blair, publicatiei The Economist (citata si de Rompres), notiunile inchise, dreapta si stanga, s-au diluat in favoarea dialecticii global/neglobal. Este si motivul pentru care, azi, criza ideologica este si criza partidelor socialiste, care promoveaza retete invechite, sau, in cel mai bun caz, invoca, din motive strategice, abordari mai liberale. Pe langa ampla infrangere a Partidul Socialist Muncitoresc Spaniol (PSOE) la alegerile municipale spaniole, bilantul european arata in felul urmator: PS, in deriva in Franta; laburismul, in criza in Marea Britanie; SPD, eclipsat in Germania in favoarea lui Angela Merkel; in timp ce in Italia, Romano Prodi de abia tine barca pe linia de plutire cu „ajutorul” comunistilor, iar in Scandinavia uzura statului bunastarii i-a lasat pe socialisti fara mesaj. Franta: toti impotriva tuturor Partidul Socialist francez (PS) traverseaza criza sa cea mai grava de la razboiul de independenta din Algeria (1954-1962), cand socialismul s-a prabusit in abisul expeditiilor neocolonialiste. PS actual s-a nascut la Congresul de la Epinay, din 1971, cand Mitterrand (care nu era socialist) a devenit liderul formatiunii cu o doctrina strategica (ruptura de capitalism) si o tactica de cucerire a puterii (uniunea cu stanga). Azi, PS a ramas orfan de doctrina, dezbinat intre partizani si adversari in favoarea virajului la stanga, sau a unei apropieri de social-democratie. Recentele alegeri prezidentiale au ingropat orice speranta de reconstructie: comunistii sunt prabusiti, iar familiile socialiste s-au divizat in numeroase „bisericute”. Fara doctrina cunoscuta, fara strategie si nici perspective de recucerire a puterii, PS este, totodata, victima confruntarilor dintre „elefanti” (personalitati istorice) si infranta lor candidata la presedintia Republicii, Segolene Royal. In asteptarea rezultatelor viitoarelor alegeri legislative, din 10 si 17 iunie, PS oscileaza intre mai multe alternative: Henri Emmanuelli a evocat posibilitatea fondarii unui nou partid la „stanga”; Royal cocheteaza cu posibilitatea fondarii unui alt partid, „popular”, in timp ce Dominique Strauss-Khan propune „o refondare”. Italia: refondarea Frontul socialist italian, multicolor si dezordonat, va incerca sa depaseasca criza infiintand toamna aceasta un nou partid, Partidul Democratic. Ca simbol al crizei centrului-stanga italian - in guvern deja de un an - este suficient sa-l vezi pe Romano Prodi, crispat in ultimele zile chiar si fata de aliati. Cum in tara lui Machiavelli termenul „socialist” a fost afectat de scandaluri precum cel al lui Bettino Craxi, este nevoie sa aruncam o privire la grupurile din Parlamentul European pentru a vedea cine este socialist in Italia. Iar in PSE ii descoperim pe cei 12 eurodeputati ai Democratilor de Stanga (DS) si pe cei doi ai Socialistilor Democrati Italieni (SDI). Acest arc central italian format din Democratii de Stanga - care au abandonat cuvantul „partid” dupa succesivele metamorfoze ale fostului Partid Comunist Italian - este in faza de reconstructie. Marele proiect este de a se contopi cu La Margherita, un partid de centru care s-a nascut din ideea lui Prodi si care il are drept lider pe Francesco Rutelli, fost primar al Romei si actual ministru al culturii si care ar putea fi considerat mai mult de centru, sau democrat-crestin, chiar daca in prima parte a carierei sale politice a activat in Partidul Radical. Marea Britanie: impotriva sondajelor Gordon Brown, care ii va succeda lui Tony Blair in functia de prim-ministru, la 27 iunie, a plasat viitoarele alegeri generale in 2009, refuzand astfel o iminenta confruntare cu urnele pentru a-si revalida accesul in postul de premier. Desi dezvaluirea intentiilor sale a fost un lapsus - el s-a corectat ulterior spunand „atunci cand vor avea loc alegerile in viitor” - este clar ca Brown doreste sa se consolideze in fruntea guvernului si sa incerce sa lupte impotriva sondajelor care ii considera favoriti pe conservatori. Laburistii trec prin cel mai grav moment al lor de zece ani de cand au venit la putere, confruntandu-se cu o criza de conexiune cu cetatenii. Gordon Brown a recunoscut ca, asa cum s-a intamplat in anii ‘80 in timpul erei Thatcher, partidul nu-i asculta suficient pe oameni. Partidul Laburist a renuntat la marca „New Labour” in comunicatele sale oficiale, fara sa mai astepte ca Blair sa renunte la post, iar Brown a anuntat un anumit punct de vedere aparte de cel al predecesorul sau in privinta continuturilor si formelor, pentru a depasi refuzul cu care alegatorii par sa primeasca prelungirea laburista la guvernare. Germania: social-democratii, neajutorati Declinul Partidului Social-Democrat (SPD), fratele mai mare al social-democratilor europeni si ingrijoratoarea lipsa de afiliati, a inceput inca din prima guvernare a SPD a lui Schroeder si nu si-a revenit dupa pierderea puterii si transformarea sa in partener secundar in marea coalitie alaturi de democrat-crestina Merkel (CDU). Acum, cand somajul este in jur de 9 la suta, iar deficitul pare sa fi fost stavilit, CDU este „calare pe val” in timp ce SPD merge pe jos. A ajuns sa aiba patru presedinti intr-un an si jumatate, iar cel actual, Kurt Beck, foarte popular in regiunea sa, dar inexistent in afara ei, este pus sub semnul indoielii. Incursiunile lui Beck in politica internationala au fost considerate „provinciale”, iar tentativele SPD de a se demarca de umbra amenintatoare a lui Merkel, cu trageri infantile la raspundere in politica energetica sau de securitate i-au fost fatale partidului care a scazut cu 25-35 la suta in sondaje fata de CDU. Este cea mare distanta inregistrata de formatiunea din marea coalitie de doi ani incoace. Necesitatea de a marca distantele a facut ca guvernul federal din Bremen sa rupa recent cu CDU pentru a incheia un nou acord cu verzii care sa-i ofere o alta imagine. Scandinavia: adio bastioanelor In tarile nordice, social-democratia a renuntat la dorinta de a fi partidul dominant de sase decenii. Victime ale propriului succes, socialistii au asistat treptat la disparitia claselor care le-au sprijinit miscarea. Raspandind comoditatile sociale, s-au epuizat si posibilitatile care le-au generat. Azi, in Danemarca, Islanda, Finlanda si Suedia, leagan al social-democratiei politice guverneaza centrul conservator. Doar in Norvegia, socialistii, dar in minoritate, fac parte din executivul de centru. Rolul industriilor pentru a genera bogatie a fost subestimat de analisti. Brusc cetatenii s-au considerat in pozitii dezavantajate, cu impozite prea mari de platit si amenintati de nationalizari. Acest lucru a dus la un contraatac al neoliberalilor impotriva cresterii administratiei publice. Invatand din greselile trecutului si din convingerea ca statul perfect este o utopie, s-a considerat urgenta schimbarea modelului si mentinerea conceptelor individuale, nu colective.