Crestinism si incantaþii magice

Cu mult timp înainte de naºterea creºtinismului ºi mult timp dupã aceea, Anul Nou a fost legat de credinþele pãgâne. El începea, în funcþie de condiþiile climaterice ºi de zonele geografice în care era celebrat, la date diferite. Existenþa omului era condiþionatã de roadele pe care Pãmântul-Mamã i le dãdea anual. Pare firesc ca marile sãrbãtori legate de începerea unui nou an sã fi fost legate de marile divinitãþi ale fecunditãþii ºi fertilitãþii. Marile civilizaþii ale lumii au conºtientizat cã nu existã nici un început fãrã de sfârºit. ªi pentru cã gândirea omului din toate timpurile a refuzat sã accepte un sfârºit fãrã de început, nici mãcar moartea unui an nu putea fi absolutã. Ea venea doar ca sã vesteascã naºterea unui alt an. Pe care oamenii ºi l-au dorit dintotdeauna mai bun decât cel care tocmai s-a stins. Sãrbãtoarea Anului Nou, în calendarul poporului, se asocia cu perioadele renovãrii timpului ºi refacerii forþelor cosmice. O datã cu coborârea întunericului ºi a frigului iernii, lumea decãdea în haos, marcat ritualic prin procesiuni cu mãºti, jocuri carnavaleºti, prin acceptarea unor licenþe ºi abuzuri gastronomice, bahice ºi comportamentale. Obiceiuri pãgâneºti Obiceiurile legate de sãrbãtorirea Anului Nou, apreciate ºi aºteptate de majoritatea oamenilor, ºi-au gãsit de-a lungul timpului ºi detractori. “De la romani ºi de la pãgâni vin obiceiurile acestea de a umbla din poartã-n poartã ºi a fluiera ºi a cânta ºi a face câte ºi mai câte, cum le vedeþi pânã astãzi. ªi aºa se fac în aceastã zi petreceri în loc de sfinte slujbe de mulþumire lui Dumnezeu ºi de cerere a ajutorului lui. Cã nu de la Biserica lui Hristos vin acestea, ci de la popoarele pãgâne, cãci romanii le-au împrumutat de la egipteni ºi egiptenii de la asirieni ºi aºa mai departe. Obiceiurile acestea nu sunt creºtineºti, ci pãgâneºti, fiindcã ºi noi ne tragem din popoare pãgâne, cãci ºi romanii, ºi dacii au fost pãgâni”, afirma pãrintele Cleopa. Malanca, liguciari ºi arachi Unul dintre cele mai rãspândite obiceiuri de Anul Nou este Capra. În Oltenia, flãcãii ºi unii dintre însurãþeii mai tineri pornesc cu Capra în ajunul Anului Nou ºi terminã de urat abia în seara zilei urmãtoare. Flãcãii sunt îmbrãcaþi în chip ºi fel: unii ca flãcãi, alþii ca fete, moºnegi, babe, jidani ºi jidance. Cel care conduce ceata ºi strânge banii poartã numele de turc. Capra este realizatã de cele mai multe ori din lemn ºi este împodobitã cu ºaluri în partea din spate, iar în faþã cu hârtie, mãrgele ºi salbe de bani adunate de la fetele satului. Ceata are lãutari care cântã ºi pentru flãcãi, ºi pentru Caprã. În timp ce Capra joacã, baba, moºneagul sau jidanul descântecã Capra cãreia i s-a fãcut rãu. Dupã descântec, Capra mai joacã un pic. Urmeazã dansul pentru jidani, numit Jidãncuþa. Apoi, joacã þiganii, baba ºi moºneagul. La sfârºit, toþi primesc colaci ºi bani. Tot ca un soi de „Caprã” trebuie sã socotim ºi datina Malancei bucovinene, acea pereche de bãtrâni – un unchiaº ghebos, cu barba de fuior, cu masca de pânzã mânjitã cu cãrbuni, cu dinþii de sâmburi de bostan, - ºi-o babã bine gãtitã, ce stã cu batista la gurã, ca sã nu i se vadã mustaþa. Înainte de a intra malanca în casã, un flãcãu cântã, însoþit de un fluierar, un colind la fereastrã, în care este vorba de însãmânþarea busuiocului. Moºneagul murdãreºte cu cãrbuni toatã casa, dacã i se pare cã nu s-a fãcut curãþenie aºa cum ar fi trebuit. Prin unele zone, alãturi de malancã merge ºi un urs – un flãcãu înfãºurat tot în paie. Acestuia adesea i se dã foc ºi ca sã se stingã trebuie sã se tãvãleascã prin zãpadã. La macedoromâni, în dimineaþa Anului Nou, bãieþii se fac liguciari sau arachi, iau o ºapcã de carton cu o coadã de vulpe în vârf, înþepenitã cu sârmã, o trag peste faþã ºi mai pun o coadã de vulpe dindãrãt, dupã care se duc în mijlocul satului ºi joacã, sunând cu clopoþeii. Abia apoi urmeazã colindul prin case. Vechiul An Nou Vechii egipteni au ales ca primã zi a anului ziua când apele Nilului atingeau nivelul cel mai ridicat, iar steaua Sirius (pe care ei o numeau Sothis sau Sodpet) rãsãrea în acelaºi timp cu Soarele. Anul Nou începea în ziua întâi a lunii Thot care, din punct de vedere astronomic, coincidea, aproximativ, cu revãrsarea Nilului. În Semiluna fertilã, ceremonialul Anului Nou dura douãsprezece zile ºi se pare cã începea în luna aprilie sau mai. Nici o sãrbãtoare nu întrecea splendoarea celei ce se celebra la începutul anului în Babilon, când se sãrbãtorea atât revenirea primãverii, cât ºi a lui Marduk, marele zeu oficial al imperiului persan. La indieni, Anul Nou nu era celebrat la o datã fixã. De cele mai multe ori aceastã sãrbãtoare era fixatã la echinocþiul de primãvarã. La celþi, Anul Nou începea în luna februarie. Sãrbãtoarea era numitã imbolc ºi avea un caracter purificator. Vechii germani credeau cã, în ultima noapte a anului, morþii veneau în procesiune sã-ºi viziteze familiile. La atenieni, prima lunã a anului purta numele de Hecatombaion (iulie-august). Atunci se celebra Cronia, care corespundea Saturnaliilor romane ºi în cursul cãreia stãpâni ºi sclavi stãteau în jurul aceleiaºi mese, graniþele de clasã fiind ºterse. Caius Iulius Caesar a stabilit, la 708 ani de la fondarea Romei, ca Anul Nou sã fie sãrbãtorit la 1 ianuarie, dând acestei zile o conotaþie politicã, deoarece era data la care noii proconsuli intrau în funcþii, deci era un nou an de guvernare. Modernizarea Anului Nou În Europa secolului al XVIII-lea, cea mai mare sãrbãtoare era aceea a Anului Nou. Petrecerea începutã la 1 ianuarie se transforma într-un adevãrat carnaval. Caracteristica principalã era cheltuiala peste mãsurã, pornire a tinerilor din toate categoriile sociale. Carnavalul þinea uneori pânã în prima zi din postul Paºtelui. În secolul al XIX-lea, prima zi a anului a devenit un concentrat din toate plãcerile familiale, din care familia îºi trãgea seva înainte de a începe un nou an. Nu existã nicãieri aluzii la sãrbãtori sau mese familiale din noaptea de 31 decembrie, pânã în secolul al XIX-lea. De origine catolicã, Revelionul s-a generalizat, transformându-se în sãrbãtoare profanã, abia în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea. Obiceiul îmbrãþiºãrii de sub vâsc este de origine englezã. Anul Nou moroºenesc Maramureºenii spun cã ziua de Anul Nou este “o zi la anul”. Cum începe anul, aºa va fi pe tot parcursul sãu, motiv pentru care maramureºenii nu numai cã fac gesturi augurale, dar trebuie sã evite acte care ar putea fi de rãu augur. Ca sã le meargã bine ºi celorlalþi, se fac urãri ºi trebuie fãcute, de asemenea, acte de profilaxie, fiindcã în momentele acestea marcante forþele rãufãcãtoare sunt întotdeauna mai active. Femeile care pregãtesc masa de Anul Nou pun sub faþa de masã otavã, ca semn al belºugului fânului în care urmeazã sã vinã. Pe masã se aºeazã “stolnicul” (pâine de ritual, modelatã din aluat cu motive specifice) semnificând un an bogat în pâine. Picioarele de la masã se leagã cu un lanþ “ca sã se lege farmecele, vrãjile, meºteºugurile, relele sã nu se apropie de acea casã.” În Bogdan Vodã (Cuhea), în seara de Anul Nou, fetele care doreau sã-ºi cunoascã ursitul îºi pregãteau un buchet de busuioc, cu care mergeau la râu. Îl puneau în apã ºi-l acopereau cu o piatrã. A doua zi dimineaþa, fiecare fatã îºi verifica busuiocul. Fata al cãrui buchet era încãrcat cu gheaþã se cãsãtorea cu un bãrbat “gazdã”, adicã bogat. Cea care îºi gãsea busuiocul cum l-a lãsat de cu searã urma sã se mãrite cu un soþ sãrac. Pentru cunoaºterea ursitului, la miezul nopþii, fata îºi punea o oglindã pe piept ºi una o aºeza în faþã. De o parte ºi de alta a oglinzii din faþã aºeaza douã lumânãri aprinse. Dacã fata urma sã se mãrite în acel an, vedea în oglinda de pe piept un drum pe care îi venea ursitul. Ritualuri pentru rod bogat Aparþinând obiceiurilor de Anul Nou, umblatul cu sorcova e mai cu seamã bucuria copiilor. Aceºtia poartã o crenguþã înmuguritã de copac sau o sorcovã confecþionatã dintr-un bãþ în jurul cãruia s-au împletit flori de hârtie coloratã. Numele de sorcova vine de la cuvântul bulgãresc surov (verde fraged), aluzie la ramura abia îmbobocitã. Înclinatã de mai multe ori în direcþia unei anumite persoane, sorcova joacã întrucâtva rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare ºi tinereþe celui vizat. Jocul “caprei” a fost la origine un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sãrbãtorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit sã aducã rodnicie anului care urmeazã, spor la animale în turmele pãstorilor, succesul recoltelor invocat ºi evocat de boabele care se aruncau de gazdã peste cortegiul “caprei”. Originea probabilã a jocului se aflã în obiceiurile agrare ale romanilor ºi grecilor. Ca ºi în celelalte jocuri cu mãºti practicate în timpul sãrbãtorilor de iarnã, ºi în jocul caprei ºi-au fãcut loc, pe lângã mãºtile clasice (capra, ciobanul, þiganul), mãºtile de draci ºi moºi care, prin strigãte, chiote, miºcãri caraghioase, mãresc nota de umor ºi veselie, dând uneori o nuanþã de grotesc. “Pluguºorul”, urare tradiþionalã la români în preajma Anului Nou, a pãstrat scenariul ritualic al unei invocãri magice cu substrat agrar. El e întotdeauna însoþit de strigãturi, pocnete de bici ºi sunete de clopoþei, dar plugul adevãrat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uºor de purtat, sau de buhaiul care imita mugetul boilor. Textul ºi-a pierdut astãzi caracterul de incantaþie magicã ºi e recitat într-un ritm vioi, optimist. Ioan BOTIS