Creatorul celui mai mare detectiv fictive

Născut la 22 mai 1859, Sir Arthur Conan Doyle a rămas unul dintre cei mai cunoscuţi romancieri britanici, celebru pentru că l-a creat pe Sherlock Holmes, primul detectiv fictiv care apare într-o serie de romane poliţiste. În afara acestora, Sir Arthur Conan Doyle a fost autorul a numeroase povestiri ştiinţifico-fantastice, romane istorice, piese de teatru, romane de dragoste, poezii şi texte non-fiction, inspirate din realitate, şi alte scrieri.

Arthur Conan Doyle s-a născut la Edinburgh, din părinţi irlandezi care emigraseră în Scoţia. Tatăl său, pictor talentat, dar alcoolic, provoca nenumărate scandaluri. Copilul nu a fost în siguranţă decât atunci când Charles a fost internat într-un azil, apoi într-o clinică de boli mintale, pentru tratament.

La vârsta de nouă ani Arthur a fost înscris la Stonyhurst, o şcoală a iezuiţilor. Când a absolvit-o, în 1875, el abandonase deja creştinismul pentru a deveni agnostic. Din 1876 până în 1881 a studiat medicina la Universitatea din Edinburgh, inclusiv o perioadă de practică petrecută la Aston, acum parte a districtului Birmingham. După absolvire s-a angajat pe un vas care se îndrepta spre coasta Africii de Vest. În 1882, şi-a deschis un cabinet la Plymouth, iar în anul 1885 şi-a luat doctoratul în medicină cu o teză despre „Tabes dorsalis”, degenerescenţă a măduvei spinării care apare în neurosifilis. Pentru că ducea lipsă de pacienţi, şi-a umplut timpul dintre două consultaţii scriind povestiri. Prima povestire a publicat-o în „Chambers’s Edinburgh Journal” înainte să împlineacă douăzeci de ani.

Abia după ce şi-a mutat cabinetul la Southsea, Doyle s-a dedicat cu seriozitate literaturii. Prima operă semnificativă a fost „Un studiu în roşu”, în care apare pentru prima dată Sherlock Holmes, un erou inspirat de persoana lui Joseph Bell, un fost profesor al său de la universitate.

Sherlock Holmes avea să devină mai târziu unul dintre cei mai faimoşi detectivi de ficţiune. Conan Doyle a scris povestea în 1886, iar aceasta a fost publicată în anul următor. Povestea şi personajul principal al ei au atras interesul unui public restrâns când romanul a apărut pentru prima oară.

Romanul a fost prima lucrare de ficţiune care a introdus lupa de mărire ca instrument folosit de anchetatori. Conan Doyle intenţionase la început să creeze un personaj care să-şi relateze investigaţiile la persoana I şi-i dăduse numele de Ormond Sacker. Totuşi, Doyle a decis rapid să schimbe formula de naraţiune şi să separe anchetatorul de povestitor în două personaje diferite: anchetatorul dotat cu o inteligenţă excepţională este Sherlock Holmes, în timp ce naratorul uimit de isprăvile prietenului său este dr. John H.Watson. Se pare că romanul a fost scris în mai puţin de o lună.

Lui Doyle i-a fost greu să-şi publice romanul. După ce a fost refuzat de mai multe edituri, a fost nevoit să accepte cartea plătindu-i pentru drepturile de autor 25 de lire. Volumul a fost ilustrat cu desene realizate de tatăl autorului, Charles Doyle. Cartea a avut un succes mai mare în Statele Unite ale Americii decât în Anglia, deşi şi acesta a avut un succes modest.

În perioada în care Doyle a locuit la Southsea a contribuit la formarea Portsmouth Footbal Club, el fiind primul portar amator al acestei echipe.

În 1885, s-a căsătorit cu Louise Hawkins, care suferea de tuberculoză, boală din cauza căreia a murit în anul 1906. Romancierul s-a recăsătorit cu Jean Leckie în 1907, cu care se întâlnise de fapt încă din 1897 şi de care se îndrăgostise. Dragostea pentru Jean a fost platonică între 1897 şi 1907, în semn de fidelitate conjugală pentru prima sa soţie. Doyle a avut în total cinci copii, doi cu prima soţie (Mary şi Kingsley) şi trei cu a doua (Jean Denis şi Adrian).

În februarie 1890, Doyle a publicat „Semnul celor patru”, roman cu o scriere complexă. Sherlock Holmes este prezentat cu obiceiul său de a consuma droguri, dar este umanizat într-un mod cum nu s-a întâmplat în romanul precedent. Nici acest al doilea roman al său nu a avut mare succes la public.

În anul 1890, Doyle a obţinut o diplomă de oftalmologie la Viena; în 1891 s-a mutat la Londra pentru a deschide un cabinet de oftalmologie. A avut astfel mai mult timp pentru scris, dar în noiembrie 1891 îi scria mamei sale: „Mă gândesc să-i vin de hac lui Holmes... s-o închei odată pentru totdeauna cu el. De fapt el mă împiedică să mă concentrez asupra unor lucruri mai importante.”

În 1892 i-a apărut „Aventurile lui Sherlock Holmes”, o colecţie de 12 scurte povestiri poliţiste.

În decembrie 1893 şi-a pus planul în aplicare pentru a se dedica scrierii unor romane istorice, sacrificându-l pe Holmes într-o scenă în care acesta îl înfrunta pe profesorul Moriarty, duşmanul său de moarte. Publicul a reacţionat însă prompt şi Doyle a fost forţat să revină asupra deciziei sale. Sherlock Holmes a devenit astfel personajul principal în 56 de povestiri şi patru romane ale lui Doyle. În 1894 i-a apărut volumul „Memoriile lui Sherlock Holmes”.

În perioada celui de-al doilea război al burilor (1899-1902), a lucrat ca medic voluntar la Spitalul Langman Field Hospital din Bloemfontein, în Africa de Sud. La scurtă vreme, după ce s-a întors la reşedinţa sa din Undershaw, în 1902, a scris „Câinele din Baskerville”, un roman al cărui subiect este o încercare de asasinat inspirată de legenda unui înspăimântător câine diabolic din regiunea mlaştinilor Dartmoor din vestul Angliei. Nu mai scrisese de opt ani despre Sherlock Holmes.

Folclorul din zonă includea poveşti cu un înspăimântător câine supranatural cunoscut sub numele de Yeth hound, de care Conan Doyle s-ar putea să fi auzit. Sursa de inspiraţie fundamentală a fost legenda legată de Richard Cabell, al cărui mormânt poate fi văzut în oraşul Buckfastleigh din Devon.

Moşierul Richard Cabell a trăit în secolul al XVII-lea şi a fost stăpânul local de la Buckfastleigh. Acesta a avut o pasiune pentru vânătoare şi a fost descris în acele timpuri ca un „monstruos om rău”. El şi-a câştigat această reputaţie ca urmare, printre altele, a imoralităţii sale şi a faptului că-şi vânduse sufletul Diavolului. A circulat şi zvonul că şi-ar fi omorât soţia. La 5 iulie 1677, el a murit şi a fost pus să se odihnească în „mormânt”, dar acesta a fost doar începutul poveştii.

În noaptea înmormântării sale a fost văzută o haită fantomatică de copoi care venea lătrând din mlaştină. Fenomenul s-a repetat în fiecare an, de obicei în jurul datei aniversare a morţii sale. Dacă haita nu ieşea la vânătoare, aceasta putea fi găsită în jurul mormântului, unde urla şi scheuna. Într-o încercare de a-i lăsa sufletul să se odihnească în pace, sătenii au construit o clădire mare în jurul mormântului şi pentru a fi de două ori siguri au pus o lespede mare deasupra mormântului pentru a împiedica fantoma moşierului să scape.

Alte 13 povestiri poliţiste au fost publicate de Doyle în volumul „Întoarcerea lui Sherlock Holmes” , apărut în anul 1904. După „Valea terorii”, roman apărut în 1914, a apărut „Ultima reverenţă”, o colecţie de 7 povestiri poliţiste, carte apărută în anul 1917. În fine, „Arhiva lui Sherlock Holmes”, este o colecţie finală de 12 povestiri poliţiste avându-l ca erou pe Sherlock Holmes, iar „Abisul Maracot”, scris în 1929, este ultimul său roman.                  

În ultima parte a vieţii sale, Doyle a fost atras de spiritism în aşa măsură încât a scris un roman cu profesorul Challenger pe această temă: „Ţara ceţii”. Un episod mai ciudat al acestei perioade l-a reprezentat publicarea cărţii „Sosirea zânelor”, din 1921. Se pare că Doyle era convins de veridicitatea fotografiilor cu zâne din basmele Cottingley, surprinse de el în nişte fotografii pe care le-a reprodus în carte, împreună cu teorii despre natura şi existenţa zânelor şi spiriduşilor. Această carte a constituit motivul interzicerii în Uniunea Sovietică a colecţiei sale de povestiri, „The Adventures of Sherlock Holmes”, în 1929, sub acuzaţia de ocultism.

Din fericire interdicţia a durat puţină vreme.

În 1923 i-a apărut „Poveşti ale terorii şi misterului”, iar în 1926 „Istoria spiritismului”. Doyle a participat la nenumărate şedinţe de spiritism şi a cunoscut diverşi mediumi faimoşi. Era convins de existenţa comunicării telepatice şi credea că personalitatea supravieţuieşte morţii fizice.

A făcut parte din mai multe cluburi tematice (printre care şi Clubul Fantomelor) şi, în 1925, a devenit preşedintele internaţional al Mişcării Spiritiste. Nu a avut nici o îndoială că a reuşit să-l contacteze dincolo de moarte pe Kinksley, fiul său mort în primul război mondial de pneumonie, după ce fusese rănit pe front. Unii susţin că Arthur Conan Doyle a cheltuit peste 200.000 de lire sterline, o sumă exorbitantă pentru vremurile acelea, în scopul cercetărilor oculte. Bineînţeles acesteia i s-a adăugat o uriaţă cantitate de energie fizică şi emoţională.

Doyle a fost şi prietenul magicianului american Harry Houdini, un exponent de marcă al mişcării spiritiste. Deşi Houdini insista asupra ideii că mediile spiritiste se folosesc de anumite trucuri, Doyle a fost convins că Houdini însuşi poseda puteri supranaturale, o părere exprimată în cartea sa „Graniţa necunoscutului”. Se pare că Houdini nu a reuşit să-l convingă că folosea doar elemente de scamatorie, în faţa unui public insuficient de antrenat ca să-şi dea seama că era tras pe sfoară.

Sir Arthur Conan Doyle a murit în 1930 ca urmare a unui atac de cord şi este înmormântat în cimitirul bisericii din Minstead, în New Forest, Hampshire, Anglia. O statuie a fost ridicată în onoarea sa la Crawborough Cross, East Sussex, Anglia, unde Sir Arthur a trăit timp de 23 de ani. O altă statuie care-l înfăţişează poate fi văzută în Picardy Place, Edinburgh, Scoţia, aproape de casa unde s-a născut Conan Doyle. 

Dincolo de popularitatea sa cinematografică (despre Sherlock Holmes s-au turnat mai mult de 200 de filme, ajungând în Cartea Recordurilor, ca fiind cel mai ecranizat personaj din istoria umanităţii), după 1964 vânzările în întreaga lume ale povestirilor cu Sherlock Holmes ocupau un onorant loc doi, după Biblie, cea mai vândută carte a tuturor timpurilor.

Portretul unui detectiv celebru

Joseph Bell, profesor de chirurgie, l-a impresionat pe Conan Doyle prin deducţiile uimitoare referitoare la bolile pacienţilor şi i-a servit, în parte, pentru creionarea personajului Sherlock Holmes. Joseph Bell era şi medicul personal al reginei Victoria. Acesta a fost tatăl spiritual al lui Doyle. Bell a fost unul dintre iniţiatorii medicinei legale. Doyle spunea despre el că „uneori lua un străin şi observându-l atent îşi putea spune ocupaţia şi activităţile recente pe care le-a desfăşurat.”

De la medicină la ştiinţa specială a detectivului nu a fost un pas prea greu de făcut pentru tânărul medic-scriitor. Şi cum adesea personajele literare împrumută câte ceva din personalitatea creatorului lor, trebuie să notăm că în persoana ilustrului detectiv particular Sherlock Holmes se amestecau trăsături care erau, probabil, ale lui Conan Doyle: cunoştinţe din mai multe domenii, curiozitate, spirit de observaţie pătrunzător, logică infailibilă, pasiunea pentru sport şi muzică.

Sherlock Holmes are şi el gustul pentru excentric şi pentru aventură specific irlandezilor, în ciuda apetitului pentru analiza minuţioasă proprie muncii de detectiv şi pentru asimilarea cunoştinţelor de tip enciclopedic. Este suficient de egoist, predispus adesea extravaganţelor care să-i satisfacă repede orgoliul. Mare fumător, deopotrivă de ţigări de tot felul şi de pipă, nu refuză nici tentaţia cocainei, din aceeaşi predispoziţie pentru excentric. Elegant, uşor dandy (cu costum în carouri, şapcă din acelaşi material, pipă şi nelipsita lupă), Holmes e şi puţintel neglijent pentru a face astfel trimitere la un comportament boem care întotdeauna dă bine iar, în profesiunea lui, are darul de a-i înşela pe eventualii rivali.

Trebuie spus şi că prototipul lui Watson a fost un medic stomatolog care a locuit pe Baker Street.