Craciunul, pe vremuri…

Goana dupa cadouri, fineturi culinare, brad si ornamente in voga ii determina pe romani sa uite, de multe ori, de ce sarbatoresc Craciunul. Incet, marea sarbatoarea a Nasterii Domnului se transforma intr-un eveniment artificial, aseptic. Doar batranii ne mai amintesc, cu vocea stinsa, ca nu ai nevoie nici de masa imbelsugata, nici de haine scumpe pentru a simti bucuria Craciunului. Odata, demult, pe vremea cand oamenii umblau desculti prin nameti, mancau mamaliga si se adunau in sezatoare langa lampa cu petrol, Craciunul era o sarbatoare plina de semnificatii. Pe atunci, oamenii nu se gandeau la masa imbelsugata, bucurandu-se de Sarbatoare. Copiii de-atunci se adunau in jurul unui brad impodobit cu mere si turta dulce, si astazi isi mai aminintesc de acele vremuri, cu vocea stinsa si ochii inlacrimati. Dar putini stau sa-i asculte… Vioara Goja locuieste “hat, aproape de Baie”, la Busag. A pierdut sirul anilor care s-au scurs din 1928, anul in care s-a nascut. Vorbeste cu usurinta despre lume, vreme, guvernanti si “scumpetiuri”, dar cand vine vorba de semnificatia Craciunului isi face cruce si vorbeste in soapta. Spune ca e “o poveste foarte, foarte mare”. Ma asteptam sa vorbeasca de neajunsurile vremii, de familia numeroasa si de munca pe care erau obligati sa o presteze din zori pana in noapte pentru a avea in batatura o vacuta si un purcel pe care sa-l sacrifice de Ignat. Dar chipul batranei se lumineaza brusc si vocea ii devine si mai calda. Ma invita “in casa”, si se invarte nerabdatoare prin odaie. “Noi am vazut altfel sarbatorile, pentru ca ase am fost crescuti. La scoala faceam religie cu popa Goron. Ne citea dintr-un catehism mare. Ne povestea de Nasterea Domnului in fiecare an, dar noi ascultam de fiecare data cu ochii cat cepele si cu urechile ciulite. Si in Post, toti mergeam la spovedit. Nu ne obliga nimeni, dar asa vroiam noi. In seara de Ajun, la biserica se facea Litie. Si numa’ dupa aceie meream la colindat.” Un brad de muzeu Pe atunci, Mos Craciun nu prea aducea cadouri. “Nu capatam nici haine, nici bunatati. Aveam cate un spacel, pa care il tineam de sarbatori, si aveam si cojoc. Cea mai mare bucurie a copiilor era imbracatu’ pomului. Lucram zale bune pantru asta. Faceam turta dulce in bloder (cuptor, n.red.) si inveleam coste de miere (zahar cubic, n.red.) in hartie colorata. Amu’ sa fac un brad de acela, ar fi muzeu la tata tara! Tati s-ar mira, ca aieste cu globuri si bomboane nu-s ase faine…” Nici primirea colindatorilor nu era insotita de fast. “Copiii nu intrau in casa, colindau la fereastra. Gazda le dadea mere, nuci sau coci. Feciorii incepeau sa umble pa la miezu’ noptii. Ei erau poftiti in casa, dar ii serveam numa’ cu vin si cozonac, nu cu atatea minuni ca si amu.” A doua zi, in sura unui gospodar din sat, se tinea bal, dar fetele nu aveau voie sa mearga fara insotitori si nici sa paraseasca incaperea singure, ca ajungeau de “rasu satului”. Linistea odaii e intrerupta de o voce care o anunta pe femeie ca are treaba. Ma retrag, iar femeia ma conduce insistand sa mai povestim. La poarta, se apropie si-mi spune cu voce joasa, ca si cum s-ar fi temut sa nu o auda cineva: “aiste o fost odata, demult. Amu’ putini mai intaleg ce inseamna Craciunul…” Ioana LUCACEL