Craciunul - nasterea Soarelui Dreptatii

Dupa Ovid Densusianu, Alexandru Graur si Alexandru Rosetti, apelativul Craciun deriva din creatio care in latina inseamna nastere. Craciun, in afara granitelor etnice romanesti, nu se gaseste decat la slavii din imediata vecinatate cu romanii (la bulgari, ucraineni, cehi si la slovaci) si la unguri. In apusul Europei, Craciunul, data care marca inceputul anului (si care, incepand din secolul al IV-lea, era si sarbatoarea nasterii lui Hristos), prilejuia – o data cu taierea porcului – petreceri populare care tineau o saptamana, cu cantece, dansuri, jocuri de noroc, spectacole religioase-liturgice in orase si jocuri de indemanare. Craciunul, la origine, este o sarbatoare pagana din timpul solstitiului de iarna, consacrata Soarelui. Exista mai multe teorii in ce priveste dezvaluirea sensului mitologic si etimologic al Craciunului. Una dintre acestea sustine ca a reprezentat numele Soarelui in una din vechile limbi preromane, chipul lui Craciun fiind ridicat din aceste considerente la rang de zeu ori semizeu. Colindele care se canta de Craciun nu ar fi altceva, din aceasta perspectiva, decat niste reminiscente ale imnurilor stravechi dedicate astrului zilei. Lumina lumii Sarbatoarea Nasterii Domnului a fost stabilita de catre biserica crestina ca sarbatoare aparte, la 25 decembrie, tocmai in perioada de maxima inflorire a mithraismului in Imperiul roman. Adusa de legiunile romane din Orient, religia lui Mithra (zeul iranian al soarelui, ce avea radacini vedice), a invadat intr-un timp relativ scurt toata lumea romana, ajungand sa-si faca cel mai mare numar de aderenti, astfel incat sarbatoarea acestui zeu, ca zi de nastere, a fost definitiv fixata in calendarul roman (catre sfarsitul secolului al III-lea) la 25 decembrie. Dupa afirmatiile papei Iuliu I, Craciunul a fost sarbatorit pentru prima data in Roma in jurul anului 337 si de aici s-a raspandit obiceiul in Siria, la Constantinopol si doar in cateva zeci de ani s-a extins asupra intregii lumi crestine. Tot la aceasta data, lumea cea veche serba si cresterea luminii care biruie puterile intunericului. Vazand ca la sarbatoarea nasterii zeului solar merg si crestinii – deoarece insusi Hristos s-a numit pe sine “lumina lumii”, iar proorocii si psalmistii l-au numit “soarele dreptatii”, “lumina neamurilor”, biserica crestina a inteles ca in ziua solstitiului de iarna, in locul lui Sol Invictus – zeul mitic Mithra – sa stabileasca sarbatoarea nasterii lui Iisus. In mod firesc, crestinismul a dat o alta infatisare fostei sarbatori pagane, imbracand-o intr-o haina noua. Totusi, ramasitele cultului soarelui au trait mai departe in unele obiceiuri populare cum sunt rotile de foc carora li se da drumul pe pantele dealurilor in noaptea de Craciun, focurile care se fac in noaptea de Craciun si colacii de Craciun care imita forma soarelui, amintind de capul nimbat al lui Mithra. In spatiul romanesc, Mos Craciun are radacini mai vechi decat in restul Europei. El pare a fi anterior cultului lui Mithra (nascut pe 25 decembrie, intr-o iesle, undeva in Orient) care a patruns ulterior in Dacia, si decat explicatia crestina care i s-a dat ulterior. Craciunul, “semantic, genetic si etnologic, nu are nimic cu legendara nastere a lui Isus, precum si cu noile stratificari religioase inerente ale sarbatorii, ci semnala reinvierea Soarelui, cresterea duratei aflarii lui pe cer, a zilei”, afirma Sergiu Moraru. Ciobanul demonic Mitul arhaic al unui “cioban zeu-stramos” a fost transfigurat in mitul unui “cioban demonic” care a refuzat sa o primeasca pe Fecioara Maria sa nasca in staulul lui. Sotia lui Craciun a fost cea care a primit-o intr-ascuns si l-a mosit pe Iisus, fapta pentru care Craciun i-a taiat mainile. Fecioara Maria i-a lipit mainile la loc si minunea l-a convertit pe Craciun la crestinism. Intre batranul cioban mioritic Craciun si sarbatoarea de sfarsit de an relatia este mai veche decat aceea pe care a stabilit-o in secolul al XIX-lea sfantul Bonifaciu de Strasburg pentru intreaga crestinatate occidentala, de unde s-a extins in restul Europei. In mitologia romanilor, Mos Craciun a fost stapanul pastorilor si al staulului unde s-a nascut Mantuitorul, si avea de nevasta pe Craciuneasa; iar ajunul Craciunului, Mos Ajunul, a fost baci, in slujba lui Mos Craciun. Cantecele de bucurie adresate de slugile lui Craciun cu prilejul minunii lipirii mainilor bunei lor stapane Craciuneasa, s-au transformat in colinde ce glorifica in mitologia crestina nasterea lui Iisus. Mos Craciun a fost exilat o vreme de autoritatile comuniste si inlocuit cu un inadecvat Mos Gerila (este de remarcat ca sufixul ila in limba romana imprima intotdeauna o semnificatie negativa, peiorativa). Ded Moroz la rusi, Santa Claus in mai multe tari din Occident, Pere Noel la francezi sau Mos Craciun la noi, acest personaj legendar este reprezentat peste tot la fel: de varsta inaintata, cu barba si plete albe, venind de departe, de pe taramuri imaginare, pentru a aduce daruri la sarbatorile de iarna. Colindele, o zestre spirituala Unul dintre cele mai vechi obiceiuri traditionale, legat de Ajunul sarbatorii nasterii lui Iisus, este colindatul. Aproape toate colindele existente (invatate si repetate de colindatori in postul Craciunului) au un continut religios, preamarind nasterea lui Iisus Hristos. Cei dintai colindatori au fost pastorii care s-au dus la pestera luminata in care s-a nascut Iisus si care au vestit in cetatea Bethleemului minunea la care au fost martori. In grupuri mai mari sau mai mici, se merge din casa in casa si se colinda in fata intrarii sau la fereastra. La sfarsit se ureaza gazdei bine, sanatate si prosperitate, indemnand-o si la darnicie pe care sa o dovedeasca incepand cu cei ce au colindat. “Ce este colinda, decat forma cea mai rafinata poetic, cea mai elaborata ca imagine si prozodie, in care cuvantul isi executa cea mai penetranta forta magica benefica, exprimand aspiratiile umane fundamentale: bunastare materiala, prestigiul familial, confortul spiritual adus de veselie si optimism”, afirma dr. Germina Comanici si dr. Radu Maier. Colindele reprezinta o nepretuita zestre spirituala pe care o mostenim din mosi-stramosi. Colindatorii le canta cu incredintarea ca sunt solii unei lumi mai bune. Gazda iese in intampinarea colindatorilor cu colaci si vin, multumeste pentru colinda si isi arata dorinta de a fi colindata si in anul urmator. Grupurile de colindatori au caracteristici diferite dupa componenta lor: colindul copiilor, colindul tinerilor, colindul celor casatoriti si al celor maturi. Caracterul grupului se rasfrange si asupra repertoriului colindat, dupa cum numarul de colinde depinde in mare masura de rangul gazdei si a belsugului de daruri pe care ea urmeaza sa le ofere colindatorilor. Pe vremuri, fiecare ceata putea sa ia la colindat numai o anumita parte a satului, avand grija sa nu patrunda in zona ce se cuvenea alteia. „Comercializarea” lui Mos Craciun Dupa caderea Imperiului Roman de Apus, la bizantini, cele mai dezlantuite petreceri erau cele de iarna, sarbatori care incepeau in ziua de Craciun si tineau pana la 6 ianuarie. In casele aristocrate ospetele se desfasurau in limitele decentei; pe strazi, forfoteau grupuri-grupuri de tineri si mai putin tineri, veseli, zgomotosi, mascati si travestiti in animale salbatice, in satiri, in calugari; printre ei, se aflau si prostituate imbracate asemenea calugaritelor – ceea ce scandaliza enorm Biserica. Cu atat mai mult cu cat la astfel de petreceri luau parte si fete bisericesti. Dictionarul Robert pentru nume proprii scrie despre Mos Craciun ca aparea in Europa prin a doua jumatate a secolului al XIX-lea. De origine americana, ar fi o creatie cu motivatie comerciala. Este posibil ca personajul sa fi fost importat de catre scandinavii si germanii emigrati in Statele Unite, unde a fost “comercializat”. Mos Craciun nu are nici o legatura cu nasterea lui Christ si, mult timp, biserica catolica s-a opus acestui personaj. In cele din urma, biserica a fost nevoita sa-l recupereze si sa faca din el fidelul mesager al Micului Iisus. Catolicii pastrau obiceiul ca in seara de Craciun sa le dea liber servitorilor. Ca urmare masa era mai restransa, fiind compusa din doua feluri traditionale: ciorba cu rasol, dreasa cu mirodenii, precum vanilia, si servita cu faguri si caltabos prajit. Se pregateau de asemenea tot felul de prajituri, dupa traditia fiecarei regiuni: gofrete, care aduceau a fagure; galete, un fel de placinte; sau sosoni, un fel de pantofiori de basm. Traditii si personaje sacre si profane Traditia bradului de Craciun vine din nordul Europei, mai exact din tarile scandinave. Suedezii l-au adus pe vremea razboiului de Treizeci de Ani (1618-1648) in Germania, unde nu a devenit popular decat pe la inceputul secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, obiceiul de a avea brazi cu prilejul Craciunului este atestat documentar, de pilda, in privinta orasului Strasbourg, inca din anul, 1.605. In 1.840, acest obicei a fost preluat simultan in Anglia si Franta. In vremea celui de al Doilea Imperiu francez, traditia bradului de Craciun s-a impamantenit, gratie inaltei protectii a imparatesei Eugénie. Alsacienii si lorenii au contribuit, la randul lor, la raspandirea acestei traditii, atunci cand au inceput sa emigreze, dupa infringerea din 1870. Spre sfarsitul secolului, se pare ca aceasta cutuma a fost “nationalizata”: in fiecare an, erau expediati atat misionarilor din Groenlanda, cat si colonilor din Africa, pomi de Craciun gata impodobiti. In general, la Craciun, brazii care se aflau in casele familiilor din epoca nu erau foarte deosebiti de cei pe care ii cunoastem astazi. Pe la 1.870 au aparut ieslele insufletite si vorbitoare in biserici. Dupa unii, ele erau profund ireventioase, deoarece amestecau sacrul si profanul, si ii faceau pe credinciosi sa izbucneasca in ras. Cu toate acestea, ieslele instalate in casele catolice la vremea Craciunului erau destul de multe. Se vindeau mai mult de treizeci de mii de bucati pe an. Ieslele din Marsilia, cu figurinele lor din argila de origine italiana, au avut o evolutie cu totul speciala, caci, pe langa personajele sacre traditionale, se mai adaugau si cateva profane, precum tocilarul, cantaretul din tamburina, extaziatul, morarul, brutarul etc. In secolul al XIX-lea, Craciunul a fost disociat de nasterea lui Iisus la Bethleem si transformat tot mai mult intr-o sarbatoare a copiilor. In seara de Craciun, copiii isi puneau incaltarile in fata sobei, cu speranta ca a doua zi dimineata le vor gasi pline de daruri. Dar cine trebuia sa vina: Micul Iisus sau Mos Craciun? Se pare ca ambele personaje au existat o vreme, cel de al doilea preluand stafeta de la primul. Ioan BOTIS