CORESPONDENŢA INEDITĂ dintre Eminescu şi Veronica Micle

Aceste scrisori risipesc teoriile despre superficialitatea Veronicăi şi ne putem da seama că ea l-a iubit cu adevărat. În aceleaşi scrisori găsim lipsa de entuziasm a poetului, dramatismul relaţiei dintre ei, aproape torturaţi de iubirea lor şi de lumea în care trăiesc. Poate că n-ar fi bine să le tulburăm această intimitate dar tot Eminescu spune undeva că „astă viaţă de nimicuri şi în suflet chinuit / mult mai mult o să-i atragă decât tot ce am gândit”. Generaţiile de azi nu mai au timp să curteze o fată 6 luni până să o strângă în braţe, cum de altfel nu mai au timp să-i cunoască opera ci le place să clevetească mult pe viaţa poetului.

Veronica Micle este una dintre cele mai interesante personaje pe care le-a dat vreodată literatura română în ceea ce priveşte corespondenţa. Se naşte în aprilie 1850, este fiica unui revoluţionar din 1848, Ilie Câmpianu, rănit în revoluţie şi Avram Iancu îl duce în braţe o perioadă şi îl salvează. După aceea se întoarce la Năsăud şi se căsătoreşte cu Ana, spălătoreasă şi moaşă, şi o va avea pe această fată. Ea rămâne orfană la vârsta de 2 ani.

La vârsta de 13 ani, Veronica termină una dintre primele şcoli de fete. La 14 ani se căsătoreşte la Cluj cu Ştefan Micle cu 30 de ani mai în vârstă decât ea, profesorul ei. Şi Titu Maiorescu era profesorul ei, dar acesta se încurcă cu o colegă de-a ei şi se intentează un proces, nelipsind mult să fie închis. Iar Veronica Micle este cea care este martoră şi îl acuză pe Titu Maiorescu.

De aceea, Maiorescu nu o va agrea niciodată. Veronica devine o fată foarte educată pentru că soţul ei ajunge rectorul Universităţii de la Iaşi. La vârsta de 22 de ani îl întâlneşte pentru prima dată pe Mihai Eminescu. Iar doi ani mai târziu Eminescu devine directorul Bibliotecii din Iaşi şi începe o prietenie cu Veronica. Nu este strict o prietenie de scrisori, ci încep să se curteze. Eminescu este primit în casa soţilor Micle şi începe să o curteze.

Interesant este că Eminescu reuşeşte să o sărute pentru prima dată în 4 februarie 1876 şi o strânge în braţe. Iar 6 luni mai târziu Eminescu îi mulţumeşte pentru că au săvârşit împreună „păcatul moştenit”. Asta se întâmpla în 30 august 1876, poveştile acestea apar în scrisori. Însă, Veronica să nu se compromită pentru că îşi înşela bărbatul care se stinge 3 ani mai târziu, schimbă data scrisorilor.

Şi începe o corespondenţă cu Eminescu, pentru că din 1878 el pleacă să lucreze la Timpul, unde va lucra 6 ani o muncă istovitoare de jurnalist.

Practic, între ei se întâmplă două logodne. O primă logodnă este în 4 august 1879 şi se încheie în 1880, când Veronica îi va cere scrisorile înapoi. Ea rămâne gravidă cu Eminescu, dar naşte un copil mort. Şi apoi, o perioadă de timp se ceartă, prin aprilie 1880 până în decembrie 1881 când începe a doua logodnă. Atunci Veronica vine la el la Bucureşti. Această logodnă se va sfârşi în august 1882. Deci, este o iubire extraordinar de aprinsă şi tumultoasă. Ceea ce le-a stricat lor această iubire a fost faptul că Veronica, într-un moment de ceartă cu Eminescu îl înşeală cu Caragiale.

Veronica Micle sfârşeşte la 50 de zile după moartea lui Eminescu. Mai precis, se sinucide la Mănăstirea Văratec, unde se otrăveşte cu arsenic. Ea a avut două fete cu Micle.

Scrisorile au un fel de muzicalitate existenţială, pentru că ei se iubesc cu disperare şi cu o teamă în acelaşi timp. În una dintre scrisorile cele mai frumoase ale lui Eminescu, unde îi arată cât de mult o iubeşte. În 5 ianuarie 1880 cu toate că îi spune că este bolnav şi sufleteşte şi fizic, spune : „sentimentul meu este acel al unei muşcături, a unei dureri care te arde şi nu încetează nicicând. Sub acest sentiment nu pot scrie şi nu pot să gândesc. Valericuţă dragă, pentru tine sufletul meu arde zi şi noapte. Tu eşti stăpâna mea şi singura credinţă în lume. Tu nu vrei să mă crezi. Sfânta şi dulcea mea nobilă amică, când vei crede tu în sfârşit, fără umbră de îndoială că nu te pot iubi decât pe tine? Te iubesc, te iubesc cu toată privaţiunea de sentiment a trecutului meu. Tocmai pentru că viaţa mea a fost un pustiu. Tocmai pentru că nimeni nu m-a iubit cu adevărat. Tocmai pentru că numai îndurarea şi iubirea ta am căutat-o pe pământ, şi pentru că ceea ce am dorit mai mult şi mai mult am aflat”.

Ruptura definitivă dintre ei se produce din cauză că Veronica îl trădează cu Caragiale. Şi atunci, zice Eminescu într-o scrisoare: „pe grecul acela să nu-l mai primeşti în casă! Şi atunci când îl primeşti să fii alături de mama ta. Pentru că nu vreau să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil cu viclenie şi minciună. Sub impresia acestui şarpe veninos. De aceea, mă tem ai mult decât orice şi de aceea mă gândesc preferabil să nu-l primeşti deloc şi să îi ceri scrisorile înapoi”.

Într-o altă scrisoare zice: „te-ai convins şi tu cu cine ai avut de-a face. Şi doream într-adevăr ca să vezi o dată acea fizionomie de spion şi de om de rând în adevărata ei formă. Îngălbenind-o de o scârboasă invidie şi de scârboşenie. Cred că în sfârşit ţi s-a făcut greaţă precum mi-e şi mie greaţă de el. Sunt de părere să nu-l primeşti de acum înainte în niciun chip, sub niciun pretext”.

Într-o altă scrisoare îl atacă şi mai vehement: „precum era de prevăzut, mirosul de capră râioasă trebuia să-şi dea în petec şi să arate canalia netrebnică în toată urâciunea ei morală şi fizică. Dar într-adevăr să-l dăm dracului. Nici să nu mai pomeneşti ceva de el. Aruncă toate amintirile rele după spate precum încerc a o face eu”.

După aceste scrisori atât de aprinse, şi Eminescu dându-şi seama că a fost înşelat, vine o scrisoare în care îi arată cât este de gelos: „Tu trebuie să ştii Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa uneori te urăsc. Te urăsc fără cauză, fără cuvânt. Numai pentru că îmi închipui că râzi cu altul. Pentru care râsul tău nu are preţul pe care i-l dau eu. Şi înebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul. Când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire.

Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai înebunit. Te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu voi fi cu tine decât departe de lume. Unde să nu am a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie unde numai eu să am intrarea”.

Iată câtă gelozie aprinde această înşelare a Veronicăi. O întâmplare nefericită, pentru că ei s-au certat, iar Caragiale a profitat de această ceartă a lor. Cu toate acestea, cele mai frumoase cuvinte la moartea lui Eminescu le-a scris tot Caragiale: „aşa l-am cunoscut atunci, aşa a rămas până în cele din urmă: vesel şi trist, comunicativ şi ursuz, blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimic şi nemulţumit totdeauna de toate. Aici e o abstinenţă de pustnic, aici apoi lacom de plăcerile vieţii. Fugind de oameni şi căutându-i, nepăsător ca un bătrân şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură. Fericită pentru artist, nefericită pentru om”.

Dr. Nicoară Mihali