Copiii nimanui mor, casele ard. Statul tace!

* Un tanar de 19 ani a murit in Spitalul din Viseu de Sus. Avea un handicap sever, gradul unu, era hranit cu biberonul si era ingrijit de cei de la Protectia Copilului Maramures. Decesul a survenit in noaptea de duminica spre luni. Marti a fost inmormantat. In aceeasi zi, Casa de tip familial de pe strada Hollosy Simon a luat foc. A fost distrus acoperisul. Oficialii de la DGASPC au dat vina pe handicap, pe vreme, criza, ordonante si altele. Noi trecem nepasatori pe langa cazurile copiilor abandonati. Copiii nimanui, nici macar ai celor care ii ingrijesc! Alexandru Lucian C. avea 19 ani. S-a nascut in Viseu de Sus. De la nastere a avut gradul de handicap 1. Provine dintr-o relatie ocazionala a mamei (daca o putem numi asa). Alexandru a fost abandonat la scurt timp dupa nastere la sectia de Pediatrie din Viseu. Este transferat la Centrul de Primire 0-3 ani in Sighetu Maramatiei. Dupa trei ani, in 1995, ajunge la Caminul Spital din Sighet, iar din 2003 in Casa de tip familial de pe str. George Cosbuc din Sighet. Aici a stat pana in vara anului 2010. In august este transferat din nou in Viseu la Casa de tip familial de pe strada Plevnei. Alexandru a stat toata viata lui in spital si in stabilimentele care protejeaza copilul… Suferea de multe: retard mintal profund, avea IQ sub 20, ECI, cecitate, tetrapareza spastica, hipotrofie staturo-ponderala, epilepsie, era total dependent de adult. Adica de cel care il ingrijeste. Alexandru a avut o boala foarte grava, nu asimila mancarea si avea statura unui copil de 7-8 ani. Era hranit cu biberonul. A avut un destin greu de inteles. In 1994 a fost declarat abandonat. Nu are cunoscuta paternitatea, mama nu poate fi gasita. Se pare ca este plecata de mai multi ani din tara si este casatorita cu un cetatean german. Mai are 4 copii pe care i-ar fi dus in Germania. Dar nu este sigur. Pe Alexandru nu l-a cautat niciodata. Tanarul care a murit in spital a avut foarte multe internari. Cam la doua saptamani era dus la spital, mai ales in perioada in care s-a aflat in Sighet. Internarile erau pentru afectiunile respiratorii si digestive. In iulie 2010 a avut o criza epileptica grava in care si-a muscat degetul de a fost nevoie de o interventie chirurgicala. Primea medicatie pentru controlul epilepsiei. Daca citesti aceste date sumare despre afectiunile lui Alexandru te ingrozesti. Simti neputinta. Cu toate ca el nu a fost constient de ce era in jur, sau cel putin nu in modul obisnuit, el a rezistat socurilor prin care a trecut. Chiar daca se spune ca sistemul de protectie al copilului a facut totul pentru cei internati in sistemul institutionalizat, sa ne aducem aminte de situatia copiilor aflati in sistem la inceputul anilor ’90. Sa ne aducem aminte de Caminul Spital de la Sighet, celebru in toata lumea. Nimeni nu mai doreste sa vada ce a fost acolo. Alexandru a trecut prin experiente pe care nu a putut sa le impartaseasca niciodata. Medicii sigheteni au fost mirati de faptul ca a rezistat atator incercari. Nu prea exista explicatii pentru aceasta rezistenta a unui copil care arata…este greu de spus, explicat…Alexandru s-a agatat de viata pe care a dus-o cu o incapatanare incredibila. Din 2006 a stat la Sighet. A trait intr-un mediu care l-a acceptat si pe care el l-a acceptat. Intre drumurile la spital si zilele lungi din Casa de tip familial, Alexandru traia intr-o lume in care noi cei din jur, probabil nu ne regaseam. Cine a venit sa il mangaie, sau sa vorbeasca cu acest tanar abandonat de o mama denaturata? Lumea lui, probabil l-a ajutat sa mearga mai departe, sa supravietuiasca unui sistem complicat, uneori pervers, in care cu siguranta ca a fost agresat de multe ori. Dar el nu putea sa vorbeasca, sa isi ceara drepturile. La Sighet s-a creat un mediu care l-a ajutat, daca se poate spune asa, pe Alexandru. Si a venit anul 2010. Anul in care contabilii ministerelor care au in subordine si sistemul de protectie al copilului, au inceput sa taie din costurile mari cu pruncii nimanui, cu tinerii cu handicap de tot felul, cu cei care nu pot protesta. S-a constatat ca la nivelul intregii tari, aceste costuri cu acesti napastuiti ai sortii sunt mari. Cu cinism, cei care fac politica de protectie a copilului au inceput sa faca economie. Ne putem inchipui ce economii poti face la nivel de tara cu aceste directii care se ocupa cu protectia copiilor aflati in nevoi, abandonati sau bolnavi de la ponderat la foarte grav. Contopistii nu au facut nicio diferentiere intre cazuri, nu au tinut cont ca acesti copii au drepturi ca oricare dintre noi. Nu mai vorbim de Declaratia universala a drepturilor omului, de UNICEF, de multe alte declaratii pe care Romania le-a semnat si teoretic le respecta. Dar in anul crizei romanesti, in anul in care trebuie facute economii, a trebuit sa se taie si de la copiii nimanui. Foarte pe scurt va aducem la cunostinta modul grotesc in care s-a judecat situatia celor care sunt, cica, protejati de stat. Dupa Revolutia din 1989 s-au vazut ororile din sistemul institutionalizat al copiilor orfani, abandonati. Trebuia facut ceva si a inceput dezinstitutionalizarea copiilor din orfelinate. Dupa modele occidentale s-a trecut la case de tip familial. Orfelinat dupa orfelinat au fost inchise, iar copii au primit un regim mai apropiat de ceea ce ar fi trebuit sa fie o familie. Din acest punct de vedere, Maramuresul a fost un judet pionier. Asa a ajuns si Alexandru intr-o casa de tip familial in Sighet. Aici erau cazati 12 copii in marea lor majoritate prunci cu handicap. De altfel, s-a incercat cazarea acestor copii dupa starea lor fizica si mentala. La casele in care sunt copii cu handicap este nevoie de personal mai calificat si evident mai numeros. Personalul care deserveste aceste case sunt angajati la DGASPC. La inceputul anului a aparut HG 23 prin care se aduc modificari la structura de personal in lumina economiilor care urmau sa se faca. Sectorul bugetar, considerat un mare consumator de bani, s-a trecut la restructurarea acestui sector, fie dupa ureche, fie din pixul contabililor. Din aceste considerente a inceput redistribuirea personalului si implicit al copiilor din sistemul de protectie. Evident ca normativele noii legi nu au tinut cont de handicapul lui Alexandru. Ce-i intereseaza pe contopisti ca un tanar de 19 ani care arata ca un copil de 7-8 ani, hranit cu biberonul, are nevoie de mai mult personal decat au hotarat cei din ministere ca este necesar? Mai mult, s-a trecut la gruparea copiilor si a tinerilor dupa varsta. Atat. Doar sa se reduca costurile. Alexandru a fost transferat la Viseu de Sus pe motiv ca acolo sunt tineri care ar trebui sa iasa din sistem, dar fiind bolnavi se mai trage de timp. Evident ca ingrijirea, cu toate asigurarile date de orice oficial, a suferit. Alexandru a fost scos din mediul lui, din universul in care, probabil, s-a integrat. Un univers fragil ca o papadie. La o adiere s-a imprastiat in zari. Nu spunem ca din aceasta cauza a murit Alexandru, dar spunem ca aceasta mutare a favorizat decesul tanarului de 19 ani. Nu credem ca indrazneste nimeni sa ne contrazica, de la medici, la psihologi sau directori de asezaminte in care se ocrotesc copiii. Statul, cu buna stiinta, condamna copiii cu handicap, cu boli care pot fi tinute sub control, daca ai cu ce si cu cine. Situatia este aceeasi in toata tara. Toti se plang de faptul ca HG 23 a produs haos in sistemul de protectie al copilului. Din pacate, celor care conduc aceste institutii le este frica sa vorbeasca. Ei se blindeaza cu hartii de la ministere si tac. Dar partea cea mai grava acum urmeaza. Mergand pe firul acestei HG 23 am aflat un lucru incredibil. Aceasta hotarare de guvern ar fi trebuit sa abroge hotararea care reglementa problema pana la momentul aparitiei HG 23. Legea 272/2004 este cea care a fost la baza reglementarii protectiei copilului si a Directiilor. Nu intram in amanunte tehnice. In mod normal L 272 ar fi trebuit sa fie abrogata, dar nu s-a intamplat asa. Acum avem doua legi care reglementeaza acelasi lucru si care se bat cap in cap. In concluzie, Alexandru a fost rupt din mediul in care organismul lui s-a obisnuit si a fost adus in altul mai „spartan”. Dintr-o nefericita coincidenta el a murit la cateva luni dupa ce a fost adus in Viseu. Nu a mai putut sa se lupte cu sistemul. Probabil. Dincolo de aceste aspecte, apare problema incalzirii caselor de tip familial. In mod normal ar fi trebuit ca fiecare casa sa aiba rezerve de lemne sau combustibil lichid pentru ca pruncii sa nu sufere de frig, de aceea avem statul care protejeaza copiii nimanui. Se spune ca la internarea recenta la Spitalul din Viseu a lui Alexandru ar fi avut si pneumonie. Cei de la DAGSPC afirma ca nu a fost lipsa de lemne si ca tanarul a decedat din cauza bolilor pe care le avea. Cu toate acestea putem sa le spunem celor de la DGASPC unde nu erau lemne si combustibil in luna octombrie, adica intr-o perioada in care aceste aprovizionari ar fi trebuit facute de mult. Dar ce importanta mai are daca se mai duce cate un copil sau tanar care nu se poate apara. In partea de nord a judetului este o situatie mai complicata. In Sighet, la Casele Stefan cel Mare, Iuliu Maniu si Bradului, nu exista combustibil. La alte Case sighetene in numar de sase se foloseau resturile de anul trecut. Resturi pe terminate. Aceeasi situatie la Calinesti si Ocna Sugatag. In Viseu se foloseau la mijlocul lunii octombrie resturi de la unele case prin redistribuire la cele care aveau acele resturi din stocul anului trecut. Un fel de culme a economiei. Printre casele care au recurs la aceasta modalitate de incalzire s-a aflat si Casa de pe Plevnei, unde s-a aflat Alexandru. Oficialii DGASPC au spus ca a fost organizata o licitatie pentru achizitionarea lemnelor dar nu s-a prezentat nimeni. Si cam atat. Mai moare cate un copil, se mai imbolnaveste cate unul, ce mare branza?! Am incercat sa vorbim cu directorul general al DGASPC, Nicolae Boitor dar nu am reusit sa il prindem la telefon. Am sunat pana ne-am plictisit pe parcursul multor ore. Invariabil a intrat casuta vocala. Furati de nervii care apar cand nu il gasesti pe directorul celei mai mari institutii bugetare a judetului, am ascultat mesajul de la casuta vocala a lui Boitor. Spre surprinderea noastra am auzit vocea lui Ana Moldovan. „Sunt Ana Moldovan…” si dupa semnalul sonor puteam lasa un mesaj directorului general Nicolae Boitor. Incurcati de mesajul ascultat, am verificat din trei surse telefonul lui Boitor. Am crezut ca am incurcat telefoanele. Dar nu a fost nicio incurcatura. Telefonul pe care il are Boitor a fost candva al Anei Moldovan, director al DPC Maramures in urma cu vreo sase-sapte ani. Si ne mai miram ca au loc astfel de intamplari! Incendiul de pe Hollosy Simon De parca nu ar fi fost de ajuns, marti seara a izbucnit un incendiu la Casa de tip familial din Baia Mare, de pe strada Hollosy Simon. Casa este intr-o zona cu o mare densitate de imobile. Focul s-a extins cu repeziciune si a cuprins acoperisul. A ars ca o torta, exista riscul ca focul sa se extinda la celelalte case. Interventia Pompierilor a limitat pagubele. Focul a fost stins, copiii au fost evacuati. Printre ei s-au aflat si cativa cu handicap usor. Unul dintre ei a lesinat si a fost transportat la spital. Dupa ce incendiul a fost stins a pornit o ploaie mocaneasca. Din acest motiv Casa a fost afectata in totalitate. A plouat pe peretii interiori, au fost distruse parchetul, tavanul, instalatiile. Lucrarile de reparatii vor dura mai bine de o luna, intr-o varianta optimista si daca vor fi bani. Am fost la fata locului si am vazut ce a ramas din Casa. Cei care adunau resturile s-au ferit sa vorbeasca de incendiu. Au dat din umeri. Oficialii DGASPC spun ca se fac cercetari si cu asta s-a inchis discutia. Din barfa locului se spune ca s-a fumat in locuri nepermise. Nu se stie cine, tinerii sau personalul. Tot in acest an a avut loc un incendiu la o Casa de pe strada Gh. Bilasco. Parca prea multe se aduna si nimeni nu este vinovat de nimic… Nicolae TEREMTUS teremtus@gazetademaramures.ro