Conflictul franco-algerian

In perioada interbelica, Franta a lasat ca politica ei algeriana sa fie dictata de europenii din Algeria sau, mai exact spus, de catre cei care pretindeau ca vorbesc in numele lor. Inainte de al doilea razboi mondial, acestia s-au impotrivit cu succes proiectului care crea conditii pentru acordarea de drepturi electorale musulmanilor, iar dupa razboi au reusit sa goleasca statutul Algeriei de continutul sau liberal. Primelor solicitari ale nationalistilor algerieni, condusi de Abbas Ferhat, vizand acordarea unei mai mari independente, li s-a raspuns printr-o promisiune (facuta oficial in 1947) si anume ca va fi acceptata participarea deplina a algerienilor la politica si guvernarea tarii. Promisiunea nu a fost insa respectata. Franta era preocupata de realizarea altor obiective care vizau o reinnoire constitutionala si sociala, iar crearea celei de-a IV-a Republici pe teritoriul Frantei s-a dovedit insuficienta pentru a-si impune vointa asupra intransigentilor si conservatorilor colonisti francezi din Algeria. In acelasi timp, stradaniile guvernului francez au fost zadarnicite de incapacitatea de a se baza deplin pe loialitatea comandantilor sai militari din Algeria, care treceau adesea de partea colonistilor. Escaladarea conflictului Actiunile de represiune indreptate impotriva populatiei musulmane au condus la izbucnirea razboiului algerian de independenta (1954 – 1962), care a devastat tara, atat datorita pagubelor materiale produse si pierderilor de vieti omenesti cat si exodului de colonisti care a urmat, acestia luand cu ei atat capitalul, cat si tehnologia de care dispuneau. La 1 noiembrie 1954, intre colonistii francezi si nationalistii musulmani algerieni s-au declansat ostilitati, care au fost organizate de Frontul de Eliberare Nationala, condus de Ben Bella. Brutalitatea cu care au actionat trupele bine echipate ale francezilor si colonistilor a adus curand Frontului sprijinul larg al maselor taranesti. Ministrul rezident in Algeria s-a sprijinit pe liderii comunitatii franceze si pe armata care a ajuns sa transforme razboiul intr-o cauza proprie. Razboiul s-a acutizat in 1955. „Cei in drept nu mai au incotro si in timpul verii trimit in Algeria recrutii ultimului contingent. Acesti tineri ostasi nu vor face altceva, este drept, decat sa indeplineasca sarcinile ocupatiei, zonele de lupta fiind rezervate trupelor de meserie. Dar vor fi martorii si uneori actorii mai mult sau mai putin voluntari ai scenelor de tortura si asasinat, care sunt din ce in ce mai greu de ascuns opiniei publice. Oricat s-ar vorbi despre contributia razboiului din Algeria la demoralizarea tineretului, tot nu ar fi prea mult”, afirma Jacques Madaule. Multi francezi mai erau convinsi ca pierderea Algeriei ar fi insemnat pentru Franta o infrangere capitala, lucru repetat de mai toti politicienii francezi ai vremii. Majoritatii franceze ii venea greu sa accepte ca Algeria nu mai este Franta. Pe de alta parte, in Franta exista un foarte mare numar de muncitori algerieni. Prezenta acestora pe teritoriul francez a starnit reactii rasiste. Liniile Morice Algerienii au continuat sa se bazeze pe atacuri de gherila, care au cuprins si Algerul la sfarsitul anului 1956. Razboiul a dus la radicalizarea politicii aripii dure a colonistilor si militarilor din Algeria, in asemenea masura incat guvernele celei de-a IV-a Republici franceze au pierdut controlul asupra acestui fenomen. Faptul ca francezii considerau ca Algeria este o parte componenta a statului francez nu a facut decat sa intensifice criza in Franta. In ianuarie 1957, generalul Massu a fost insarcinat sa restabileasca ordinea in Alger. Trupele sale de parasutisti au inceput „curatirile” in Casbah, cartierul arab din Alger. Razboiul a capatat un caracter nou: de cand Marocul si Tunisia au devenit independente, le-au permis insurgentilor algerieni sa-si organizeze la hotarele Algeriei armate regulate. Pentru a evita patrunderea lor in Algeria, armata franceza a construit la granite linii fortificate, botezate liniile Morice. La 8 februarie 1958, aviatia franceza a bombardat satul tunisian Sakhiet-Sidi-Yusef sub pretext ca servea drept baza unitatilor algeriene. Acest bombardament, hotarat de autoritatile militare, a fost o noua dovada ca puterea civila nu mai avea autoritatea si poate nici dorinta sa se impuna in fata militarilor din Algeria. Unii militari nu si-au ascuns dorinta de a ocupa pur si simplu teritoriul tunisian in intregime. In acelasi an, rebeliunea din Alger s-a extins si in Corsica. SUA si Marea Britanie si-au oferit bunele servicii pentru a incerca sa puna capat razboiului din Algeria, care devenise un pericol pentru pacea internationala. A devenit limpede ca, daca francezii isi doreau sa evite internationalizarea conflictului algerian, care le provocase deja cele mai neplacute neajunsuri la ONU, trebuiau sa se arate dispusi sa-l rezolve ei insisi, ceea ce implica negocieri cu rasculatii. „Turneul popotelor” si independenta La 13 mai 1958, multimea europeana a pus stapanire pe Ministerul Algeriei din Alger si a adus la putere Comitetul Salvarii Publice, condus de comandantii armatei, generalii Salan si Massu. Acesta din urma era tot atat de popular in Alger, pe cat de odios s-a facut opiniei publice din Franta. In iulie 1959, Charles de Gaulle a vizitat Algerul in ceea ce s-a numit „turneul popotelor”.. Presedintele republicii s-a asezat cu familiaritate, aproape pretutindeni in Algeria, la masa ofiterilor, dar a facut o proasta impresie asupra adeptilor pacii. In septembrie 1959, de Gaulle a facut un pas important: a acordat Algeriei autodeterminarea. Minoritatea franceza din Algeria si-a manifestat nemultumirea si dezamagirea. Un an mai tarziu, de Gaulle a intreprins o noua vizita in Algeria. De aceasta data, musulmanii au manifestat, au avut loc ciocniri violente cu armata, iar plecarea sefului statului a fost insotita de un adevarat macel, care nu i-a smuls lui de Gaulle nici un cuvant de regret. In ianuarie 1961, de Gaulle a organizat un referendum asupra autodeterminarii Algeriei. Extremistii din Algeria si Franta au reactionat prin recurgerea la metode teroriste. Un comando OAS format din 12 oameni a tras sute de cartuse asupra masinii in care se afla presedintele de Gaulle, sotia si ginerele acestuia. Nimeni nu a fost ranit, cu toate ca masina a fost lovita in 14 locuri. „Prosti tragatori”, a comentat de Gaulle. Opinia publica franceza a devenit tot mai invrajbita. Un numar de 121 de intelectuali de stanga au publicat un manifest virulent in favoarea independentei Algeriei. Guvernul a luat masuri impotriva unora dintre ei, in timp ce intelectualii de dreapta au publicat un manifest pentru o Algerie franceza. La 5 februarie 1962, de Gaulle a luat in calcul pentru prima data acordarea independentei depline Algeriei. De Gaulle a initiat negocieri cu Ben Bella, care au dus la incheierea acordurilor de la Evian. Pe baza acestor acorduri, la 3 iulie 1962, Algeria si-a proclamat independenta. Din punctul de vedere al guvernului francez, in Algeria nu a existat nici un razboi, fiindca Algeria era formata din departamente care apartineau legal, constitutioal si administrativ Republicii franceze. Ca urmare, ce s-a intamplat in Algeria a fost doar o operatiune de „mentinere a ordinii”, in care jandarmeria si politia au trebuit sa fie ajutate de armata. Colonia africana a Frantei Colonizarea Algeriei, a doua tara ca marime din Africa, a inceput o data cu ocuparea de catre francezi a Algerului in 1830. In 1848, a primit o structura administrativa asemanatoare cu cea a Frantei metropolitane prin crearea a trei departamente: Alger, Oran si Constantine. In 1870, cea mai mare parte din tara se afla sub control militar, iar in 1882 a devenit in mod oficial parte componenta a Frantei metropolitane. Populatia algeriana nu a beneficiat de drepturi politice sau civile desi, in 1919, reprezentantilor elitei indigene li s-a acordat cetatenia franceza, cu conditia sa renunte la credinta si la obiceiurile musulmane. Acest gest a fost doar o incercare de a integra statul african in ceea ce se considera a fi cultura si traditiile culturale franceze superioare. In timpul celui de-al doilea razboi mondial, Algeria a fost condusa de guvernul de la Vichy. Reusita debarcarii Aliatilor in zona nordica a Africii franceze, in noiembrie 1942, i-a permis lui de Gaulle sa stabileasca sediul cartierului sau general si al Comitetului de Eliberare Nationala la Alger, la 3 iunie 1943. Independenta si reconciliere Sub conducerea lui Ben Bella, fermele colonistilor au fost nationalizate, iar taranilor li s-a acordat independenta. Acest experiment de tip socialist nu a reusit sa contribuie la cresterea productiei. In urma unei lovituri de stat, la putere a venit Boumédienne, care a schimbat politica economica renuntand la dezvoltarea agriculturii in favoarea crearii unei baze industriale prin intermediul nationalizarii companiilor. Masura a fost insotita de o politica de nationalism cultural si religios care a evidentiat originile arabe ale Algeriei si nu istoria sa coloniala. Algeria a continuat sa depinda in mare masura de Franta, atat in domeniul comercial (in 1990, 50% din importuri erau din Franta) cat si emigratiei populatiei in cautarea unui loc de munca, mai multe sute de mii de algerieni muncind si traind in Franta. Intre 1992 si 1999, in Algeria a avut loc un razboi civil soldat cu pierderea a 100.000 de vieti omenesti. In 1999, Abdelaziz Bouteflika (in fotografie) a fost ales presedinte si a adoptat o politica de reconciliere. Complotul generalilor La 22 aprilie 1961, patru generali (Jouhaud, Salan, Challe si Zeller - in fotografie, de la stanga la dreapta), dintre care doi au fost comandanti supremi ai armatei din Algeria, cu complicitatea unei parti a aviatiei, au preluat puterea in Alger. In culisele evenimentelor se regasesc militari si civili care au crezut totdeauna ca e posibil sa-i impuna metropolei, prin forta, o politica algeriana pe care ea o voia din ce in ce mai putin. Acestia s-au organizat incetul cu incetul, alcatuind in cele din urma Organizatia armata secreta (OAS), o putere oculta care avea sa nimiceasca sistematic orice posibilitate de coexistenta intre comunitatea franceza si comunitatea musulmana din Algeria. Mai mult, OAS a incercat chiar sa se impuna prin teroare in metropola. Sub pretextul ca o parte a opiniei publice s-a aratat prea indulgenta fata de teroristii algerieni, care nu aveau alt mijloc de afirmare, oamenii din OAS au exercitat teroarea atat in Algeria, cat si in Franta. In Algeria era vorba de decimarea elitei musulmane, iar in Franta de terorizarea partizanilor autodeterminarii Algeriei si, daca ar fi fost cu putinta, chiar a puterii constitutive. Revolta orchestrata la Alger, precum si o serie de atentate cu bombe in Franta, s-au incheiat fara rezultatul dorit de OAS. Revolta a fost reprimata; Challe s-a predat, ceilalti trei generali au fugit. Salan, seful OAS, a fost condamnat la moarte in absentia. In 1962, a fost prins in Alger si condamnat la inchisoare pe viata. Dupa un decret de amnistie generala, semnat de presedintele Mitterand, a fost eliberat in 1982. „Picioarele negre” Incepand din evul mediu, in Algeria s-au stabilit sute de mii de colonisti veniti din Franta, Italia, Spania si Malta. Acestia au pus bazele fermelor algeriene de pe coasta si au ocupat cele mai bogate parti ale Algeriei. Persoanele cu descendenti europeni (asa-numitii pieds-noirs) ca si evreii algerieni nativi erau considerati cetateni francezi; in contrast cu acestia, marea majoritate de musulmani algerieni a ramas in afara legilor franceze si nu a avut nici cetatenie, nici dreptul de a vota. Desi au putut sa ceara cetatenia incepand cu 1865, putini musulmani au ales sa faca aceasta miscare. Majoritatea din cei 1.025.000 de pieds-noirs, precum si 91.000 de harkis (musulmani algerieni profrancezi) au parasit Algeria pentru Franta la mijlocul anului 1962. Evacuarea s-a realizat intr-o teroare teribila. Saptamana baricadelor La 24 ianuarie 1961, studentii francezi din Alger, condusi de Lagaillarde si Susini, au provocat o rascoala in cartierul facultatilor, sustinuti de o mare parte din minoritatea franceza. Studentii si-au organizat o tabara fortificata pe strada Michelet. Armata a simpatizat cu rebelii. In timpul acestei saptamani a baricadelor si-au facut aparitia generalii care au jucat ulterior un rol decisiv in desfasurarea evenimentelor. Generalii erau convinsi ca au invatat in Indochina in ce chip trebuie dus un razboi subversiv, inchipuindu-si ca pot sa-i domine si pe francezi si pe algerieni. Musulmanii din Alger au aratat mult sange rece, fiindca, daca ar fi intervenit, i-ar fi unit pe toti impotriva lor si urmarile ar fi fost incalculabile. La 1 februarie 1961, baricadele s-au predat fortelor de ordine. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro