Confesiuni și jurnale

Corneliu Baba. Vol. I, 1944-1969
Ediție îngrijită de Maria Muscalu Albani
Muzeul Național de Artă al României

Muzeul Național de Artă al României găzduiește în perioada noiembrie 2019 – mai 2020 o reprezentativă expoziție cu lucrări de pictură, desene, schițe și pagini de jurnal ale artistului Corneliu Baba. Cu această ocazie a fost lansat primul volum Confesiuni și jurnale – Corneliu Baba, așteptat cu deosebit interes de către cunoscătorii de artă, artiști și public.

M-am aflat în București săptămâna trecută și ori­cât de încărcat și solicitant am avut pro­gra­mul (Evaluare la Universitatea de Artă București), înainte de a pleca spre aeroport, mi-am făcut timp să vizitez „fugitiv”, să parcurg doar expoziția și să-mi fac o bucurie prin achiziționarea acestui prim volum, promițându-mi o vizită viitoare pentru a zăbovi cum se cuvine în fața creației maestrului. Știam și aștep­tam demult apariția acestui volum, pentru că fragmente, confesiuni ale artistului au fost publicate de mult în revista ARTA, în interviuri, citate în albume ale expozițiilor colective, pre­cum și în „Micul album” lansat la prima sa expoziție personală în România de la Sala Dalles, în anul 1978, când artistul aniversa 77 de ani!
Acest volum a fost pentru mine, în momentul vizitării expoziției, o „împlinire”, pentru că ani de zile am purtat cu mine „nereușita” la Universitatea Națională de Artă din București (1975), când artistul Corneliu Baba prelua ultima promoție de studenți. Mai târziu, student la Iași, într-o vizită de studiu cu clasa maestrului Dan Hatmanu, am vizitat expoziția de la Dalles, precum și ateli­erul maestrului! Mi-am notat atunci și de atunci însemnări și citate de-ale artistului, pe care cu genero­zi­tate le comunic studenților de la arte în convorbirile despre pictură. Puțini artiști au lăsat jurnale și confesiuni, dar interesant este jurnalul lăsat de Theodor Pallady, însemnările lui Nicolae Tonitza – „Corespondențe și Scrisori”, Ștefan Luchian, Constantin Brâncuși. Putem remarca modul în care pictorul Corneliu Baba „reflectează asupra actului creator, cu aceeași rigoare, dar și cu aceeaşi naturalețe și candoare, uneori, care îi caracterizează și pictura.”
Criticul și istoricul de artă Maria Muscalu Albani mărturisește începerea acestui demers de publicare în trei volume, a confesiunilor și jur­nalelor artistului. „Corneliu Baba a lăsat o cantitate impresionantă de manuscrise – confesiuni, jurnale, în­semnări -, din care se poate reface întregul său parcurs biografic și ar­tistic în contextul istoriei foarte fră­mântate pe care a traversat-o (cele două războaie mondiale, îndelungata perioada a dictaturii comuniste, până la căderea regimului în 1989). Cele mai multe fiind inedite, am decis să începem publicarea lor.” Sis­tematizate cronologic, cu pagini numerotate și coperți reproduse, ce sunt puse în valoare de calitatea hârtiei (ca de desen și culoare), întâlnim în paginile cărții, mărturisiri, îndoieli, reflecții despre actul de crea­ție, despre dialoguri cu artiști, cu personalități ale vremii în diferite etape ale activității, începând de la Craiova, Caransebeș, Iași, Schitu Durău, București.
Desprindem câteva gânduri din no­ianul de însemnări ale artistului, ce relevă adevăruri fundamentale:
„Ar­ta nu învrăjbește. Ea se adre­sea­ză omului de pretutindeni și oamenii de pretutindeni, cu marile și micile lor aspirații, cu marile și micile lor dureri, sunt aceiași. Pe toți îi leagă
- în ultimă instanță – aceleași instinc­te, aceleași idealuri. Artistul îi pre­zintă în aspectul lor dramatic ca pe niște încremeniri eterne, fără comentarii, fără condamnări, fără sentințe.”

În atelierul domniei sale l-am întrebat neliniștiți despre tendințele novatoare ale picturii moderne și des­pre viitorul artei. Răspunsul a fost aplicat cu studiu de caz. Am des­coperit mai târziu în însemnările sale dintr-un caiet, rostiri care sunt valabile și astăzi, „se vorbește din când în când, și parcă din ce în ce mai des despre «nonpictură», despre «arhipictură». Credeți că pictura va muri? Omul contemporan nu mai are timp și gust să contempleze un ta­blou? Există prejudecata că mij­loa­cele pictorului s-au epuizat, că au­­to­matismul obiectivului fotografic poate înlocui ceea ce mâna și sensibilitatea a creat și creează încă cu ajutorul desenului și al culorilor, că experiența vizuală în epoca indus­trializării nu mai are nimic cu mij­loa­cele tradiționale ale tabloului de altădată, că în sfârșit, pictura va mu­ri, sau cum a declarat un eminent critic, pictura a murit deja.
De aici un entuziasm snob și in­conștient pentru nonpictură. Unii dintre adepți teoretizează confuz și sofisticat, alții nu pictează, justifi­cându-și neputința prin agonia imi­nentă a picturii. Nu cunosc nume de artist contemporan, mare, pasionat sincer pentru această sublimă înde­letnicire care să pledeze pentru sfârșitul ei.”