Condamnati la Nürnberg

* In urma procesului de la Nürnberg, pe 1 octombrie 1946, Tribunalul International a condamnat la moarte prin spanzurare douasprezece dintre cele mai inalte personalitati ale celui de-al treilea Reich german. Doar Martin Bormann a fost judecat si condamnat in contumacie. Conducatorii nazisti au fost condamnati pentru „razboi de agresiune”, „crime de razboi” si „crime impotriva umanitatii”. Executarea pedepsei a fost fixata pentru data de 16 octombrie 1946. Dupa pronuntarea sentintelor de condamnare la moarte, ziua si ora hotarate pentru aplicarea pedepsei au fost strict secrete. Intre timp, o serie intreaga de cereri de gratiere au pornit spre Consiliul de control al Aliatilor. S-au facut si numeroase demersuri personale, scrisori adresate maresalului Montgomery, presedintelui Truman, presedintelui Consiliului de Ministri Attlee. Toate aceste demersuri s-au dovedit a fi zadarnice. Sentinta a ramas neschimbata. In jurul condamnatilor la moarte au fost luate masuri de securitate dintre cele mai severe: in celulele acestora lumina ramanea aprinsa si in timpul noptii, iar santinele au primit ordinul de a nu-i scapa din ochi pe detinuti. Cu cateva zile inainte de data stabilita pentru executie, in cladirea inchisorii au inceput sa patrunda zgomote nelinistitoare, care razbateau pana in celule. Se auzeau, undeva, in apropiere, lovituri de ciocan si fierastraie lucrand. In 15 octombrie, ultima zi de viata a condamnatilor de la Nürnberg, condamnatii si-au dat seama ca executia se apropie. Aproape toti au cerut sa li se aduca Biblia, in afara de Rosenberg, care nici nu a vrut sa auda de ea. Göring a refuzat obisnuita plimbare de dimineata, ca si pe cea de seara. Ribbentrop s-a plans de insomnie si de dureri de cap. Cei mai multi si-au petrecut ultima zi citind si scriind scrisori. Frank, Kaltenbrunner si Seyss-Inquart, cei trei catolici din grupul condamnatilor, s-au spovedit in celulele lor si s-au cuminecat. La ora 22.45, Göring s-a sinucis cu ajutorul unei fiole de cianura. Interventia rapida a gardienilor nu l-a putut salva. Ulterior, un sergent a gasit pe jos un mic cartus de cupru in care a fost ascunsa fiola cu cianura. Mai tarziu, medicul american al inchisorii, dr.Martin, a scos din cavitatea bucala a cadavrului cioburile fiolei. Ce l-a determinat pe Göring sa aleaga otrava a explicat intr-o scrisoare adresata sotiei sale: „Moartea prin impuscare as fi acceptat-o oricand. Dar Reichsmarschallul Germaniei nu se poate lasa spanzurat.” Sinuciderea lui Göring insa nu a schimbat cu nimic planul executiilor intocmit cu mare precizie, chiar daca a naucit complet, in acele ultime clipe, autoritatile inchisorii si pe cele de securitate. Cu cateva minute inainte de ora unu noaptea, pe data de 16 octombrie 1946, au zanganit zavoarele de la usa celulei lui Ribbentrop. Doi americani din politia militara, cu centiroane albe si casti de otel argintii, l-au flancat pe fostul ministru nazist. Drumul ducea afara, prin curte, spre sala de gimnastica. In sala iluminata orbitor se afla un esafodaj inalt de lemn, vopsit in negru. Treisprezece trepte de lemn duceau la o platforma, deasupra careia se ridicau spanzuratorile. Chipurile putinilor martori au ramas in penumbra: patru generali aliati, un colonel, opt reprezentanti ai presei, presedintele Consiliului de ministri bavarez si ministru al justitiei. Deasupra intregii scene pluteau mirosuri de whisky, nescafe si tigari Virginia. Totul a fost gandit pentru a termina foarte repede. Condamnatii au fost dusi pe rand in sala, le-au fost legate mainile la spate cu sireturi negre de pantofi, urcati apoi treptele esafodului, cu doi membri ai politiei militare tinandu-i de brate. Condamnatii ramaneau in fata trapei cateva secunde pentru a primi binecuvantarea preotului si pentru a rosti ultimele cuvinte la care aveau dreptul. Apoi gluga neagra se lasa peste capul condamnatilor. De indata trapa de sub picioarele candidatilor la moarte se deschidea trosnind. Condamnatii cadeau prin deschizatura pana la nivelul inferior. Acest subsol al spanzuratorii a fost drapat in panza, in asa fel incat tot ce s-a petrecut acolo sa ramana ascuns privirii. Stim insa ca doi medici militari i-au examinat acolo pe spanzurati si au constatat decesul acestora. La 01.14 a fost executat Ribbentrop. Au urmat Keitel, Kaltenbrunner, Rosenberg, Frich, Hans Frank, Streicher, Sauckel, Jodl si Seyss-Inquart. La ora 02.45 s-a consumat si ultimul act al dramei. Decesul lui Seyss-Inquart a fost constatat de medicii militari doua minute mai tarziu. „Majoritatea dintre ei au incercat sa fie curajosi. Nici unuia nu i s-au muiat picioarele”, avea sa relateze Kingsburry Smith de la Agentia de presa International News Service, care a asistat ca reprezntant al presei americane la executii. La 03.09, a fost dus in sala de gimnastica, pe o targa, si corpul lui Göring. Acesta a fost depus in capul sirului celor spanzurati, chiar la picioarele spanzuratorii. A fost, cu siguranta, un act simbolic. Ultima sarcina in sala de gimnastica unde s-au petrecut executiile i-a revenit unui fotograf din armata americana. Acesta a trebuit sa fotografieze fiecare cadavru de doua ori, o data imbracat, asa cum a fost luat din streang, si o data dezbracat. Cu toate ca aceste fotografii au fost clasificate ca ultrasecrete, la scurt timp, o revista americana de mare tiraj a publicat fotografiile celor executati. Cativa dintre acestia prezentau plagi sangerande la nivelul nasului, fruntii sau cefei. Explicatia oficiala a fost ca deschizatura trapei a fost prea mica. Exact la ora patru dimineata, doua camioane ale armatei americane au oprit in fata salii de gimnastica a Palatului de Justitie de la Nürnberg. Cele doua vehicule erau escortate de un jeep si de o masina cu mitraliere la bord. Convoiul a fost condus de un general american si de unul francez. In cele doua camioane au fost incarcate unsprezece lazi, tip sicriu. La Erlander, masinile cu ziaristi care au urmarit convoiul militar au fost oprite. Un ofiter american aflat in jeepul cu mitraliera le-a declarat ziaristilor ca orice urmarire din acel moment le va pune viata in pericol. Dupa mai multi ani s-a aflat adevarul despre ce s-a intamplat cu cadavrele. Calaul de la Nürnberg ,Woods, a murit in 1951, electrocutat, pe cand incerca sa repare un scurt-circuit in locuinta sa. Argumentele acuzarii Inainte de pronuntarea sentintei, dupa ce vorbit despre maceluri, grozavii, orori, deportari ale popoarelor in sclavie si exterminari ale unor minoritati, Robert H.Kackson, acuzatorul american principal, a spus urmatoarele: „Grozavii le lui Torquemada palesc si ele in fata inchizitiei naziste. Toate faptele amintite aici sunt realitati sumbre, care nu vor lasa generatiile viitoare sa uite vreodata acest secol. Iar daca nu ne vom dovedi in stare sa eliminam cauzele care au generat atatea si atatea procedee barbare si sa impiedicam in felul acesta o eventuala repetare a lor, atunci cu siguranta teoria potrivit careia in secolul XX civilizatia se va prabusi sub loviturile destinului nu va mai putea fi considerata doar o prevestire lipsita de orice raspundere. De un lucru putem fi insa siguri. Si anume ca generatiile viitoare nu vor avea nici un motiv sa se intrebe ce argumente ar fi putut furniza nazistii in apararea lor. Istoria va sti ca nazistilor li s-a oferit posibilitatea sa spuna tot ce au avut de spus. Ca au avut parte de un gen de proces cum ei nu l-ar fi oferit nicicand vreunui om in zilele lor de glorie si de putere. Iar daca, inainte ca ei sa fi luat cuvantul, poate ca a mai existat o umbra de indoiala privind vinovatia lor, propriile lor depozitii au evidentiat de asa maniera atrocitatea si monstruozitatea crimelor comise de ei, incat au fost de natura sa spulbere pana si acea umbra de indoiala. Ei insisi au contribuit asadar la semnarea propriei lor condamnari.” Un mic arsenal al sinuciderii Cum a ajuns Göring in posesia otravii? Unde a tinut-o ascunsa? Cum a putut s-o scoata din ascunzatoare si s-o inghita, fara sa fie observat? Raspunsurile la aceste intrebari au fost luate cu sine de sinucigas. La controalele regulate sau inopinate nu se observase niciodata nimic suspect. Obiectele de imbracaminte si celelalte obiecte personale ale fostului Reichsmarschall nu vadisera nici o urma suspecta. Nici pe trupul sau in corpul detinutului n-a putut fi gasit nimic la controalele medicale. In conditiile sistemului de securitate conceput era de-a dreptul imposibil de imaginat ca un detinut din pavilionul celulelor de la Nürnberg sa posede chiar si un ac de gamalie, fara ca el sa nu fie de indata descoperit. Dupa executii, s-a trecut la curatirea generala in celule. Spre surprinderea celor care au organizat si asigurat paza detinutilor, in celula lui Constantin von Neurath s-a gasit un surub de otel, in celula lui Joachim von Ribbentrop o sticla, in celula lui Wilhelm Keitel un ac mare de siguranta, patru piulite, doua bolturi de metal cu canturile ascutite si o sina de otel, ca o lama de cutit, in celula lui Hjalmar Schacht o funie de un metru lungime, in celula lui Alfred Jodl o bucata de sarma de treizeci de centimetri, mai multe creioane bine ascutite si un creion mecanic desfacut in bucati, in celula lui Karl Dönitz cinci sireturi de pantofi, legate unul de altul, in celula lui Fritz Sauckel o lingura franta in doua, cu marginile foarte ascutite. Toate la un loc formau un mic arsenal de instrumente adecvate sinuciderii. Destinul cadavrelor Dupa mai multi ani s-a aflat ce s-a intamplat cu cadavrele condamnatilor la Nürnberg. Acestea au fost duse pe cai ocolite la München si incinerate in aceeasi zi la crematoriul de la Ostfierdhof. Administratia militara americana preluase ea insasi conducerea crematoriului, iar cei doi angajati germani, la care nu s-a putut renunta, au fost legati prin juramant sa nu sufle o vorba despre cele intamplate pana la sfarsitul vietii lor. Anuntul oficial spunea in putine cuvinte ca cenusa celor executati „a fost imprastiata pe suprafata unui rau oarecare din germania”, intr-un anumit loc, care va ramane secret pentru vecie, „pentru a nu da prilejul ca vreodata sa fie ridicat in acel loc un monument funerar.” Astazi se stie despre ce rau este vorba – Conwentzbach, care strabate suburbia Sollon a orasului München, acolo unde incepe valea Isarului. Se cunoaste si locul unde cenusa a fost aruncata in apele raului. Ioan BOTIS