Complotul prafului de puşcă

Cea mai faimoasă conspiraţie din istoria Angliei , „complotul prafului de puşcă” a vizat aruncarea în aer a clădirii Parlamentului din Londra, în ziua ceremoniei de deschidere a lucrărilor acestuia, la 5 noiembrie 1605, şi uciderea în acest mod a regelui Iacob I şi a întregii aristocraţii protestante, al căror loc la conducerea ţării urma să fie luat de catolici.

Începând cu anul 1603, când regina Elisabeta I a Angliei a murit, englezii catolici au sperat că succesorul la tron le va arăta mai multă toleranţă religioasă. În ziua morţii Elisabetei I, o mare nelinişte a cuprins Anglia. Marinarii protestanţi se pregăteau să oprească o invazie papistă venită din Flandra. Spiritele s-au liniştit la aflarea veştii că Iacob al VI-lea, calvinistul, avea să sosească din Scoţia pentru a fi încoronat ca Iacob I al Angliei.

În partea a doua a domniei Elisabetei I, catolicii romani suferiseră din pricina prigoanei pe care războiul cu Spania şi conspiraţiile iezuite au înăsprit-o. Nu aveau acces la nici o funcţie locală sau naţională; nu aveau voie să se îndepărteze de pământul lor fără un permis semnat de judecătorul de pace. Erau supuşi la amenzi foarte grele (care în realitate nu erau percepute) dacă nu asistau la slujba religioasă anglicană.

Elisabeta I le-a impus supuşilor săi un conformism la fel de riguros ca odinioară biserica romană. Toţi trebuiau să facă o mărturie de credinţă, cu privire la cele treizeci şi nouă de articole; clerul nu putea folosi decât Cartea de rugăciuni oficială, iar comisiile ecleziastice se dovedeau tot atât de severe ca odinioară tribunalele catolice.

La începutul domniei lui Iacob I, adepţii bisericii romane nu mai reprezentau decât a douăsprezecea parte a populaţiei Angliei. Urcarea pe tron a fiului Mariei Stuart le-a inspirat catolicilor mari speranţe în acordarea unei mari libertăţi religioase. Regele nu a făcut acest lucru şi, în acest context, un grup de catolici fanatici a decis că o acţiune violentă este legitimă, chiar mandatată de situaţia cultural-religioasă a ţării.

La începutul secolului al XVII-lea, catolicii din Anglia se simţeau frustraţi din cauza intoleranţei religioase pe care le-o arătau protestanţii şi, cu toate eforturile lui Iacob I de a mulţumi pe toată lumea, opiniile religioase diferite alimentau mereu reacţiile conflictuale ale nobilimii engleze. Unii dintre catolici au văzut în violenţă singura cale de a obţine din nou tolerarea religiei lor, deşi mulţi nu erau de acord cu această cale de rezolvare a situaţiei. Un grup restrâns de catolici a pus la cale complotul prafului de puşcă, încercând să arunce în aer clădirea Parlamentului în ziua ceremoniei de deschidere a lucrărilor acestuia, la 5 noiembrie 1605. Majoritatea istoricilor cred că cei implicaţi în complot voiau să-l omoare pe rege, să producă o revoltă populară şi să readucă pe tron un monarh catolic sau pe fiica regelui, Elisabeta.

Conspiratorii au început prin a săpa un tunel, dar au descoperit, din întâmplare, o încăpere situată exact sub Camera Lorzilor, ceea ce i-a scutit să mai sape o galerie.

Nu sunt cunoscute în întregime circumstanţele în care a fost descoperit complotul şi există mai multe teorii privind modul în care au fost prinşi conspiratorii. O variantă a acestei istorii spune că doar cu câteva ore înainte de punerea sa în aplicare complotul a fost descoperit cu totul întâmplător de către Sir Thomas Knyvet, care l-a găsit pe unul dintre liderii rebelilor, Guy Fawkes, ascuns într-o pivniţă care se întindea sub clădirea Parlamentului. Suspectând că la mijloc e ceva necurat, Sir Thomas Knywet a ordonat percheziţionarea locului, prilej cu care au fost descoperite nu mai puţin de douăzeci de butoaie pline ochi cu praf de puşcă (după alte variante, treizeci şi şase sau chiar patruzeci şi trei), o cantitate suficientă pentru distrugerea întregului edificiu. S-a vorbit de aproximativ 800 de kilograme de praf de puşcă.

Arestat şi torturat, Fawkes a dezvăluit iţele întregii conspiraţii, astfel încât majoritatea complicilor săi a fost arestată chiar în dimineaţa zilei de 5 noiembrie 1605, când complotul urma să fie pus în practică.

Procesul a opt dintre conspiratori a început la 27 ianuarie 1606. Principalii lideri ai conspiraţiei, în frunte cu Fawkes, au fost condamnaţi la spânzurătoare, urmând ca înainte de a fi ucişi să fie spintecaţi, iar măruntaiele lor arse. Nedorind să treacă prin supliciul la care a fost condamnat, în ziua execuţiei, 31 ianuarie 1606, Fawkes a profitat de un moment de neatenţie al călăilor şi, în timp ce urca scara eşafodului, s-a aruncat în cap, rupându-şi gâtul şi murind pe loc. Ceilalţi condamnaţi n-au fost la fel de norocoşi şi au sfârşit în chinuri cumplite. Printre aceştia s-au numărat John Whynniard, Robert Catesby şi Thomas Wintour. În acelaşi an, Parlamentul a stabilit ca ziua de 5 noiembrie să fie „zi de mulţumire naţională”. Complotiştii au fost rupţi în două de cai, după ce le-au fost arse organele genitale şi intestinele. A fost executat şi stareţul iezuiţilor englezi, Henry Garnet, care a fost acuzat că a dat ideea complotului, cu toate că, spun istoricii, aceştia ar fi fost străin de conspiraţie.

În fapt, complotul prafului de puşcă a fost condus de un bărbat pe nume Robert Catesby, Guy Fawkes, cel care a rămas în memoria colectivă ca principalul autor al acţiunii, fiind doar cel care a pregătit şi plantat explozibilul în Parlament. Complotul a fost pus la cale de un grup de catolici britanici. În preziua atentatului, Lordul Monteagle, catolic şi el, a primit o scrisoare de avertisment din partea acelor complici care se temeau pentru viaţa lorzilor catolici din Parlament. Lordului i se recomanda prin respectiva scrisoare să nu participe la deschiderea oficială a sesiunii parlamentare. Cel suspectat că ar fi scris această scrisoare era Francis Tresham, cumnatul lui Monteagle, care fusese invitat să se alăture conspiratorilor, dar refuzase oferta.

Monteagle a arătat scrisoarea regelui, iar acesta a ordonat inspectarea subsolului Parlamentului. După o altă versiune Monteagle l-a informat pe Robert Cecil, conte de Salisbury. La primele ore ale zilei de 5 noiembrie 1605, a fost trimisă o patrulă care a cercetat subsolurile Parlamentului. Acolo a fost descoperit Fawkes şi depozitul său de praf de puşcă.

O teorie alternativă sugerează că Salisbury a aflat despre complot cu ceva vreme înainte ca scrisoarea de avertizare să fie trimisă – este posibil ca scrisoarea lui Monteagle să fi fost fabricată de oficiali ai guvernului pentru a-i prinde în capcană pe conspiratori. După ce au descoperit complotul, oficialii guvernului au permis continuarea acestuia, urmărind să-i prindă în flagrant pe cei care îl puseseră la cale.

Unul dintre motivele sugerate pentru această conspiraţie a fost acela că Salisbury îşi dorea ca regele să ia măsuri mai aspre împotriva catolicilor. Ca urmare, a permis complotului să continue pentru a-l împiedica în ultima clipă, punându-i pe catolici într-o lumină şi mai proastă. Totodată, se crede că el ar fi intenţionat să se folosească de acest episod pentru a se pune într-o lumină pozitivă în ochii regelui, jucând în faţa sa rolul celui care i-a salvat viaţa în ultima clipă.

Mai există şi cercetători care sugerează chiar că întreaga conspiraţie a fost inspirată de Salisbury însuşi, astfel încât el să deţină controlul deplin asupra desfăşurării şi să se asigure că apare în cea mai bună lumină posibilă după „descoperirea” complotului. Una din cele mai convingătoare probe în acest sens este faptul că ar fi fost foarte dificil pentru conspiratori să facă rost de praf de puşcă într-o perioadă în care toate depozitele erau controlate de guvern. Salisbury, pe de altă parte, ar fi avut succes mult mai uşor la stocurile de praf de puşcă pe care i le-ar fi transferat ulterior, în secret, lui Fawkes şi celorlalţi.

Au apărut şi întrebări legate de motivul pentru care beciurile Palatului Parlamentului, care nu mai fuseseră cercetate niciodată de soldaţi, au devenit brusc subiectul unei investigaţii atât de amănunţite – efectuată mai întâi de gărzile lui Salisbury, apoi de oamenii regelui. Ce alt motiv ar fi existat pentru a le cerceta, dacă Salisbury nu ar fi ştiut de existenţa complotului? Exista cineva care nu voia ca secretele sale să fie dezvăluite? Era acea persoană Salisbury? Probabil că adevărul nu va fi cunoscut niciodată cu certitudine. Dar de un lucru putem fi siguri şi anume că Fawkes şi cei care au conspirat împreună cu el au fost executaţi public la 31 ianuarie 1606 la Westminster, exact sub zidurile clădirii pe care intenţionaseră să o arunce în aer.

După 1673, pe 5 noiembrie, a devenit un obicei în Anglia din a arde o efigie, de obicei a papei, sau a unor figuri notabile care au devenit ţinte pentru public, cum ar fi Paul Kruger sau Margaret Thacher. Cele mai multe efigii destinate arderii au rămas însă cele ale lui Guy Fawkes. Astăzi, ziua de „Guy Kawkes” este sărbătorită într-un mod inedit pe tot teritoriul Angliei, spre comemorarea complotului: oamenii aprind uriaşe ruguri, lansează artificii şi ard efigii ale lui Fawkes, sărbătorind astfel triumful protestantismului în această ţară.

Complotul prafului de puşcă a atras după sine, pentru o vreme îndelungată, prăbuşirea catolicismului în Anglia. În mintea oamenilor, papismul se asocia cu sumbrele imagini ale complotului contra siguranţei statului; timp de un secol, om politic, orice suveran

suspectat că are vreo legătură cu Roma, a fost condamnat de opinia publică.

„Conducătorul” complotiştilor

Guy Fawkes a fost născut şi educat în York. A fost al doilea din cei patru copii dintr-o familie de funcţionari publici cu un nume neobişnuit pentru Anglia acelor vremuri. Tatăl său a murit când Fawkes avea opt ani, după care mama sa s-a căsătorit cu un dizident catolic. Fawkes s-a convertit la catolicism şi a plecat pe continent să lupte de partea Spaniei catolice împotriva olandezilor protestanţi, devenind militar de carieră. A călătorit în Spania să caute sprijin pentru o rebeliune catolică în Anglia, dar nu a avut succes. Întors în Anglia, i-a fost prezentat lui Catesby, după care viaţa sa a fost marcată de ceea ce s-a numit „complotul prafului de puşcă”.

Un preot iezuit l-a descris pe Fawkes ca fiind „plăcut, sociabil, vesel şi loial prietenilor săi.” Un fost coleg de şcoală spunea despre el că a fost „un om cu înaltă calificare în materie de război” şi că acest amestec de pietate şi profesionalism i-a inspirat pe colegii lui conspiratori. Antonia Fraser îl descrie ca fiind „un bărbat înalt, puternic construit, cu păr gros roşu-brun, o mustaţă care curge în tradiţia timpului, şi o barbă stufoasă, maro-roşcată” şi că era „un om de acţiune... capabil de argumente inteligente, rezistent fizic, oarecum spre surprinderea duşmanilor săi.” Despre el englezii spun în glumă că este „singurul om care a intrat vreodată în Parlament cu intenţii oneste”.