Dizolvarea Cominternului

La 22 mai 1943, Agenţia Tass a difuzat o ştire importantă: la 15 mai 1943, Cominternul a fost dizolvat. Această hotărâre s-a situat în cadrul general al războiului psihologic. Ea a urmat victoriei de la Stalingrad şi a coincis cu începutul retragerii armatelor germane şi hotărârii de la Casablanca din 24 ianuarie 1943, exprimând dorinţa lui Roosevelt şi a lui Churchill de a cere Axei o capitulare fără condiţii.

Cu ajutorul unei mici minorităţi anarhiste şi bolşevice, Lenin a provocat fuga lui Kerenski din Rusia şi a luat puterea, pe care a păstrat-o prin forţă. Internaţionalist convins, el a încercat să impună, prin Comintern, metoda sa de guvernare în toate ţările. La moartea sa, Stalin a preluat activitatea, eliminându-i pe tovarăşii lui Lenin şi transformând Cominternul în Stalintern.

În 1919, la Moscova au sosit 19 delegaţii comuniste străine, printre care din Finlanda, Elveţia, Austria, Suedia, Statele Unite ale Americii şi Franţa, la care s-au adăugat prizonieri de război germani, austrieci, unguri şi cehi internaţi în Rusia.

Grigori Zinoviev, adept al lui Lenin, a fost ales preşedinte al Internaţionalei a III-a comuniste (în ruseşte Komintern) şi a prezentat liniile de forţă ale viitorului partid comunist mondial. „Avem nevoie de un partid comunist cu o disciplină de fier, de o organizaţie internaţională din acelaşi metal. Nu există alte mijloace pentru războiul civil pe care îl vom întreprinde. Nu trebuie să acceptaţi de la noi, ruşii, decât ceea ce trebuie într-adevăr pentru iniţiere.

Ceea ce am realizat noi pentru ruşi este de a le fi insuflat devotamentul faţă de partid. Pentru muncitorul rus progresist, partidul reprezintă ceva sacru, mai preţios decât viaţa. Şi în acest sens muncitorii din întreaga lume trebuie să-i urmeze pe ruşi”, a afirmat Zinoviev. Aflat în fruntea Cominternului, în sediul său de la Hotel Lux, Bd. Gorki 10, Zinoviev a stabilit direcţiile de acţiune.

Ca şi Lenin, Zinoviev considera că Germania avea să fie următorul obiectiv al revoluţiei proletare.

În 1920, la Petrograd, a avut loc cel de-al doilea congres al Cominternului. Sutelor de invitaţi li s-au oferit festivităţi grandioase; comunismul ieşise învingător în Rusia, deşi mai erau unele greutăţi de înfruntat. Lenin a apărut atunci pentru ultima oară în public, atunci când a depus o coroană de trandafiri roşii şi frunze de stejar la groapa comună a victimelor anonime ale revoluţiei. 80.000 de oameni au asistat la defilarea unor care alegorice care reconstituiau istoria mişcării muncitoreşti începând cu 1848: Comuna din Paris, contrarevoluţia de la Versailles susţinută de Bismarck, războiul din 1914, Revoluţia din octombrie etc. Fiecare scenă era anunţată printr-o salvă de artilerie trasă din fortăreaţa Petru şi Pavel. Pe una din laturile pieţii se întindea o imensă banderolă pe care erau scrise cuvintele: „Muncitori din toată lumea, uniţi-vă! Nu aveţi nimic de pierdut decât lanţurile.” Reflectoare puternice de pe vasele de război aflate pe Neva luminau banderola şi un imens portret al lui Lenin. 

Cominternul şi-a propus să combată misiunile creştine şi puterile coloniale din Asia şi Africa, cu scopul de a stăvili mişcările panislamice şi panarabe. Cominternul a ţinut şapte Congrese Mondiale, primul în martie 1919. Grupurile care ţin de tradiţie recunosc azi numai valabilitatea primelor două congrese, cele de tradiţie, sau numai cea a primelor patru, iar partidele comuniste recunosc valabilitatea tuturor celor şapte congrese.

La începutul celui de-al doilea război mondial, Cominternul a sprijinit o politică pacifistă şi de neintervenţie, considerând că este vorba de un război imperialist între diferitele clase conducătoare naţionale, aproape la fel ca în primul război mondial. Când Uniunea Sovietică a fost invadată pe 22 iunie 1941, Cominternul şi-a schimbat poziţia diametral opus, sprijinind activ Aliaţii. Într-un document datat 11 iulie 1941, care făcea o evaluare strategică pentru Departamentul de Război al SUA, se aprecia: „Cominternul, prin regimul sovietic, luptă pentru revoluţia mondială în interesul Comunismului.” Stalin a desfiinţat în mod oficial Cominternul 15 mai 1943, ca un gest împăciuitor faţă de Puterile Aliate.

La 22 mai 1943, Agenţia Tass a difuzat o ştire importantă: la 15 mai 1943, Cominternul a fost dizolvat. Această hotărâre s-a situat în cadrul general al războiului psihologic. Ea a urmat victoriei de la Stalingrad şi a coincis cu începutul retragerii armatelor germane şi hotărârii de la Casablanca din 24 ianuarie 1943, exprimând dorinţa lui Roosevelt şi a lui Churchill de a cere Axei o capitulare fără condiţii.

Primul rezultat al dizolvării Cominternului a fost acela de a induce în eroare puterile occidentale, lăsându-le să creadă că propaganda şi acţiunea revoluţionară dusă de Kremlin în ţările lor a luat sfârşit.

La 28 mai 1943, Stalin a ţinut să explice personal corespondentului agenţiei Reuter poziţia sa.

Generalisimul a precizat următoarele:

1. Dizolvarea pune capăt acestei minciuni care susţine că Moscova vrea să se amestece în politica internă a altor ţări şi să le bolşevizeze. Minciuna aceasta a dăinuit.

2. Dizolvarea pune capăt, de asemenea, calomniilor proferate de duşmanii comunismului şi ai mişcării muncitoreşti, care pretind că partidele comuniste din diferite ţări nu acţionează în interesul propriului lor popor, ci ascultă de ordine străine.

3. Dizolvarea va permite patrioţilor naţiunilor însetate de libertate să unească toate forţele progresiste ale ţărilor lor, oricare ar fi opiniile lor politice sau convingerile lor religioase, pentru a făuri frontul comun al libertăţii naţionale, având drept obiect extinderea luptei împotriva fascismului.

4. Dizolvarea va permite patrioţilor din toate ţările să reunească toate popoarele însetate de libertate într-un front internaţional împotriva ameninţării hitleriste de hegemonie mondială şi să se pună astfel primele jaloane ale cooperării tuturor naţiunilor.

Operaţiunea de dizolvare a Cominternului a presupus doi timpi. La 15 mai 1943, prezidiul Comitetului Executiv, reunit la Moscova, a emis rezoluţia de dizolvare. Textul a fost semnat de membrii prezidiului: Dimitrov (secretar general), italianul Ercoli, germanii W.Pieck şi W.Florin, cehul K.Gottwald, bulgarul V.Kolarov, austriacul J.Kopplenig, finlandezul O.Kuusinen, ucraineanul D.Manuilski, francezii A.Marty şi Ivanocâv (Thorez) şi sovieticul A.Jdanov, care era în acelaşi timp reprezentantul Cominternului în Politbirou şi omul de încredere al lui Stalin. Propunerea a fost contrasemnată şi de alţi conducători comunişti: Bianco (Italia), Dolores Ibarruri (Spania), Lekhtinen (Finlanda), Ana Pauker (România) şi M. Rákóczi (Ungaria). 

Al doilea moment a avut loc la 8 iunie 1943, când a avut loc o nouă şedinţă a Prezidiului, în cursul căreia 30 de partide comuniste aprobă în unanimitate rezoluţia din 15 mai. La sfârşitul acestei şedinţe, Prezidiul a desemnat o comisie de patru membri, care a fost însărcinată cu lichidarea Cominternului. Aceasta a fost formată din Dimitrov, Manuilski, Pieck şi Tolgiatti.

Aparenţele au fost salvate: propunerea de dizolvare a Cominternului a venit din partea conducătorilor Cominternului, o organizaţie democratică ce a votat în unanimitate propria sa dizolvare.

În realitate, după cum susţinea Dimitrov (neoficial), proiectul de dizolvare a Cominternului s-a născut în perioada anexării statelor baltice de către U.R.S.S. Era vorba să se regrupeze în jurul Uniunii Sovietice toate forţele politice pe care le controla. Dar pentru a nu lăsa impresia că decizia a fost luată sub presiunea Germaniei, a fost amânată pentru mai târziu.

În 1947, a fost format Biroul Comunist de Informaţii – Cominform, un înlocuitor al Cominternului. Acesta era o reţea formată din partidele comuniste din Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria şi Uniunea Sovietică. Nici Cominformul nu a avut o viaţă prea lungă, fiind dizolvat în 1956.

O frumoasă reuşită pirotehnică

„Pentru a dizolva Internaţionala Comunistă cu toate filialele ei ar fi trebuit să se întrunească un congres mondial, după ce ar avea loc congresele naţionale, ceea ce este imposibil în timp de război. De fapt, dizolvarea este un foc de artificii pentru galerie, o frumoasă reuşită pirotehnică. Conducerea noastră subzistă...

În situaţia actuală, partidele nu pot consulta Moscova pentru chestiuni care cer o luare de poziţie imediată. Nemaiputând juca rolul de centru director, era mai indicat să se lase o oarecare supleţe centrelor naţionale. Tactica va putea fi de acum înainte diferită, după ţări şi situaţii: aici comuniştii vor face parte din guvern, acolo îi vor combate, în alte locuri vor susţine chiar pe reacţionari, care luptă contra lui Hitler” – Manuiski.

Declaraţia oficială de dizolvare a Cominternului

„Trebuie să se constate că Internaţionala Comunistă, aşa cum a fost organizată la Congresul din 1919, răspundea foarte bine necesităţilor epocii, dar acum este depăşită de evenimente. Sarcina ce se impune azi mişcării internaţionale a muncitorilor nu mai este în concordanţă cu posibilităţile de organizare actuale ale Cominternului. Aceasta constituie un obstacol în faţa unei serioase consolidări a mişcării muncitorilor. Războiul mondial a accentuat diferenţele în ceea ce priveşte situaţia partidului comunist în diverse ţări. În prezent, sarcina esenţială a popoarelor şi în special a clasei muncitoare în Germania şi în ţările Axei este de a lupta pentru a face să dispară regimul actual...

Comuniştii nu au încetat niciodată să păstreze forme de organizare depăşite. Karl Marx nu a ezitat să dizolve Internaţionala I, când a considerat că era momentul. Ţinând cont de aceste fapte, Comitetul Executiv al Internaţionalei Comuniste propune:

a) dizolvarea Internaţionalei Comuniste ca organ director al mişcării mondiale a muncitorilor:

b) eliberarea partidelor comuniste de obligaţiile care le legau ca membre ale Cominternului: