Colţu meu. Ziua în care democraţia poate muri!

Acest text face parte din categoria celor pe care nu aş fi vrut să le scriu vreodată. Este un text rău, un text care îmi aminteşte de perioade tulburi de dinainte de 1989, dar... A fost mitingul electoral de la sala sporturilor, o întâlnire a preşe­din­telui cu alegătorii liberali din Maramureş. Nimic nou, nimic care să arate că ceva poate fi nasol. Astfel de întâlniri au fost şi vor mai fi în organizarea majorităţii partidelor. Desigur, presa din Baia Mare a fost invitată să participe la eveniment. A trebuit să ne trimitem datele din buletin, respectiv acreditarea la întâlnire. Şi m-am dus! Acolo, măsuri de siguranţă în exteriorul sălii. La in­trare, multă lume care aştepta. M-am apropiat de intrarea principală şi am trecut de chestii din alea ca la magazinele mari. În stânga, o masă cu liste şi cartoanele ce se dădeau ziariştilor. M-am dus, am dat buleti­nul, am fost găsit pe listă, încercuit şi am primit ecusonul. Dau să intru, dar o doamnă mă opreşte şi îmi cere să prezint la control bagajul, aveam geanta de serviciu pe umăr. Am crezut că nu aud bine. Am întrebat ce trebuie să fac! Atunci a venit unu’ mic şi chel şi a cerut să-i arăt ce am în geantă. Surprins de cererea făcută pe un ton mai dur, am refuzat. L-am întrebat cine e? Nu a spus nimic, dar a insistat. Am refuzat şi ne-am tutuit acolo la intrare. Colegii mei, cei intraţi, se uitau la noi. Ăla mic şi chel a plecat şi a revenit cu un tip mai înalt, cu cască de transmisiuni în ureche, clar de la SPP. Şi m-a întrebat de ce sunt su­părat. I-am spus că tipu’ nu s-a prezentat, dar a vrut să mă contro­leze la geantă. A început să îmi explice că sunt măsuri de siguranţă, că problemele au devenit mai complicate, la modul general, şi trebuie făcut control. Pentru binele meu! I-am spus că i-am prins în presă pe toţi pre­şedinţii României şi pe premieri, dar niciodată nu am fost astfel tratat. A spus că e mai bine pentru mine, că sunt mai în siguranţă, că au crescut ameninţările teroriste... Am spus „bine” şi am scos geanta de pe umăr să îi arăt că nu am arme sau altceva. Tot nu ştiam cu cine vorbesc. Dar ăla mic, nu şi nu. A trebuit să îmi pun geanta pe masă şi să prezint fiecare încăpere a ei. El se uita! Am terminat ritualul şi dădeam să plec, dar ăla mic m-a oprit din nou. M-a pus să îmi desfac mâinile, aşa cum fac poliţiştii când te caută de ceva ascuns. Am crezut că pică tavanul pe mine. Mi-a fost ruşine, m-am simţit umilit, nu mi-a venit să cred. Poate sunt eu mai sensibil, dar nu înţeleg nici acum! Am intrat, în sfârşit, dar nu am mai avut chef de nimic. Stăteam şi mă uitam la cei care intrau, cei care nu erau ziarişti. Erau verificaţi, eventual la buletin şi intrau. Nu îi palpau pe corp, nu genţi, femeile mai ales. Mulţi au intrat fără să îi oprească cineva. Şi erau peste tot oameni la verificări. La un moment dat a intrat unul cu barbă şi blugi. Pe ăsta l-au verificat mai atent, nu ca pe mine, dar...
mi-am dat seama că nu eram băr­bierit şi nu făcusem un duş înainte. Deh! Ca la mineriade!