Colţu’ meu / Visurile mici ale oamenilor obişnuiţi

Scriind textul despre accidentul din 2000, de la Aurul, mi-am amintit de anii de dinaintea inaugurării uzinei. Prin 1997, poate chiar cu un an înainte, au fost mai multe întâlniri la Remin cu ziariştii băimăreni pentru a li se explica ce înseamnă acest proiect. Nu pot uita conducerea Remin cu partea australiană, în sala de şedinţe de la Remin, din clădirea ce moare încet în buricul târgului, cum eram îndoctrinaţi de multele beneficii ce vor curge din buzunarele australienilor. Cât de naivi am putut fi! Aproape nimic nu s-a realizat din cele spuse.

Apoi, textul cu binefacerea a fost preluat şi de administraţia băimăreană. Mulţi ani s-a tot spus că este şi va fi şi mai bine. Singura realizare e că a dispărut iazul de la Meda. În rest, poate vilele directorilor sau şefilor ce au împânzit zonele oraşului unde nu prea ai cum ajunge. Poate concediile, poate poftele ce au putut fi satisfăcute unor soţii, amante, copii şi orgolii nemăsurate.

Pe lângă cei implicaţi direct sunt cei ce au prosperat din activităţi conexe. După închiderea mineritului şi a activităţii de la Aurul, aceşti miliardari apăruţi la apelul bocancilor au intrat în… insolvenţă, fie financiară, fie morală.

Toţi şi toate au trăit bine aproape o viaţă de activitate, peste 20 de ani, în care visele s-au realizat, pentru ei.

Nu ştiu cum pot dormi cei în cauză, dar sigur că pentru majoritatea băimărenilor a fost din mai rău, în mai rău, chiar dacă mulţi nu au pus pe seama acestor întâmplări. Oameni care muncesc şi trăiesc din salariu minim pe economie, cei mai mulţi nu au timp de astfel de fineţuri filozofice. Ei vor o viaţă mai bună, care, în traducere, ar fi un salariu ceva mai mare, un loc de muncă, o locuinţă proprie, dacă se poate, şi posibilitatea de a merge în concediu o dată pe an, să mănânce bine şi să poată bea o bere când are chef.

Pentru cei care s-au îndestulat în cei 25 de ani de bine, toate acestea sunt o înghiţitură la micul-dejun, poate o mică râgâială!