Colţu meu. Vânătoarea de porumbei

Cu toată pandemia asta, cu statul în casă, am avut mai mult timp să privesc pe geam. Ferestrele apartamentului în care stau dau spre cartier. Adică nu am cine știe ce priveliște. Văd alte blocuri, rampa de gunoi, multe mașini, că avem magazine la parter, și mulți, foarte mulți porumbei. Ăștia îs mai mobili și parcă „vederea” de afară se mai schimbă. Dimineața, am doi vecini care aruncă resturi de pâine lângă containerele cu gunoi, iar porumbeii vin și mănâncă. De fapt, așteaptă pe sârmele din jur și pe acoperișurile blocurilor să pri­mească porția „socială” de mân­care. Așa nu mai sunt obligați să caute ei mâncare. Desigur, poves­tea asta este o mare porcărie. Porumbeii, zeci, probabil sute, stau în acest perimetru și fac un scandal de pomină. Mulți dintre ei vin pe balconul nostru pentru a face cuib. Aduc fel și fel de bețișoare, pene, mizerii pentru a face un cuib. Noi strângem mizeriile, ei aduc din nou. Și tot așa până de curând. Porumbițele au început să aibă un aspect ciudat. Erau jerpelite, jumulite, amărâte. Ici-colo au început să cadă pe asfalt sau la colțul blocului. Și ca peste noapte, porumbeii au dispărut. Erau zeci, poate sute, iar într-o dimineață nu am mai văzut niciunul. Inițial nu ne-am dat seama de unde liniștea cea mare. Se auzeau mașinile, dar lipsea ceva din peisaj. Ne-am dumirit că lipseau porumbeii. A doua zi am văzut vreo 10, poate 15. Nu mai mulți. De atunci au trecut mai multe săptămâni. Au mai apărut câțiva, dar numărul lor a scăzut foarte mult.
Posibil să fi fost otrăviți de cineva, de ceva. Într-o astfel de situație ar fi trebuit și noi să fim înștiințați că vor fi vânați porumbeii. Dar nimeni nu a spus nimic. Mai rămâne posibilitatea ca cineva să fi făcut asta pe cont propriu. Oricum, poate fi peri­culos. Pentru alte animale de companie, chiar pentru copiii mai mici, cei care umblă peste tot și sunt mai greu de supravegheat. Ciudat!