Colţu’ meu / Un mesaj pentru muritorii de rând

Într-un oraş oarecare, pus pe nedrept la index de cei care fac clasamente ale oraşelor din ţara fără nume, toată lumea se cunoaşte cu toată lumea. Adică este greu să ascunzi ceva sau să te ascunzi de cineva. În acest târg a venit, într-o seară, o duduie cu un păr bogat, lung, prins în cleme de un galben strălucitor, de parcă erau din aur. Şi erau din aur! Femeia, între două vârste, fusese pe un post bun, la un depozit central, acolo unde se întorc bănuţii de aur cu lopata, iar cei care conduc au salarii cum nu vor vedea muritorii de rând niciodată. În fond de asta sunt muritori de rând!

Ei, a venit cucoana cu mulţi bani la teşcherea pentru că a plecat şi a lăsat locul altora, mai flămânzi şi a cerut un loc în care să îşi pună priceperea la bătaie. Evident că un alt depozit i s-a oferit. Chiar dacă era un oraş mititel, avea multe depozite de dat la cei care se pricep.

Şi cum a venit, s-a pus pe făcut bani mititei din aur.

Şi plata era pe măsură, deşi cucoana avea suficienţi bănuţi pentru mai multe generaţii. Dar când ajungi la un astfel de nivel, nu te mai poţi opri. Tot vrei să vină bănuţii din aur, aşa, fără număr, cum ar cânta nişte artişti români.

Dar acest depozit era unul special. Aici nu ar fi trebuit să faci profit, deoarece marfa depozitului, fiind mai lichidă, avea un regim special. Era pentru oameni.

După ceva vreme, femeia a scos o oglindă, a privit lung în ea şi a întrebat-o: Oglindă, oglinjoară, cine este cea mai bună de la depozitele din ţară? Oglinda scoase un sunet tăcut, a pornit motoraşele de calculat şi a spus direct: la un beneficiu de un milion de bănuţi de aur, numai tu poţi fi!