Colţu’ meu / Referendumul cu mine însumi

Privind cu deznădejde în viaţa politică a momentului, transmisă la televizor, am constatat că totul este o mare porcărie. Eu, cetăţeanul de pe strada Speranţei numărul 10. Am închis un ochi, am privit peretele din faţa mea şi am constatat că va trebui să zugrăvim cât mai curând. Acest gând a creat un disconfort suplimentar. Mă şi vedeam cărând mobile prin holul minusculului nostru apartament, ba chiar microscopic, în comparaţie cu ce case, apartamente au aleşii neamului, indiferent de partid, ideologie sau curent politic. Poate este vocea invidiei, mi-am spus eu, cu superioritatea celui care, oricum, nu prea are ce face.

Am hotărât, după un referendum cu mine însumi, că nu voi zugrăvi încă. Din păcate nu pot cumpăra nici tablouri. Ar fi o grijă în plus. Şi am mai rezolvat o chestiune. Uşurat de atâta eficienţă, am deschis mail-ul.

Un bun prieten mi-a scris câteva rânduri. Era cătrănit, scârbit şi plictisit. Parcă vedeam oglinda.

Din multele calităţi ale prietenului, una este vizibilă. Este un medic desăvârşit. În această calitate îmi spune de o zi nasoală în care a avut de văzut mai mulţi colegi de profesie. Unul dintre ei, medic renumit, dar din altă parte, i-a făcut un cadou de suflet. Un obiect realizat manual de medic. Nefiind de aici, a trebuit să vină fata acestuia în Baia Mare.

Dar concluzia prietenului de abia acum vine. În mai mulţi zeci de ani de profesie, medicul bolnav nu a putut să îşi ia o maşină. Sigur, este greu de înţeles pentru unii cum poţi avea o asemenea performanţă. Dar el era Medic!

Dacă mergi la spital sau în alte locuri, vei vedea cu ce maşini vin la lucru portarii sau cei tineri, care încă nu au abc-ul meseriei finalizat.

Am închis şi mail-ul. Am privit din nou peretele din faţă. Parcă nu mai era aşa de complicat să trag o zugrăveală, după care am privit şi mobila. Ce-ar fi dacă…