Colţu’ meu / Protest dintr-un fotoliu

Protestele de acum le privesc de la televizor deoarece în Baia Mare acest fior revoluţionar nu prea există, sau a fost confiscat la protestele pe chestii de mediu de către nişte nenorociţi ce au scuipat pe tot ceea ce înseamnă dreptate, curaj, nobleţe. Poate de asta nu prea iese lumea, chiar şi în momente importante cum sunt acestea de acum. Tinerii ce protestează mi-au amintit de cei din 1989. Printre care m-am aflat şi eu.

Am plecat de la lucru, oricum nu se lucra, după fuga lui Ceauşescu. Şi m-am întâlnit cu soţia mea şi am fugit la creşă să îi luăm pe băieţi. Totul a fost la foc automat. Pe drumul dintre creşă şi acasă am luat un par, găsit pe jos. Aveam un cărucior cu două locuri, pentru gemeni, ce scârţâia dacă mergeai mai repede. Băieţii nu ştiau ce se întâmplă, au început să plângă. Pe stradă, toată lumea se grăbea. Iar privirile erau în pământ şi trădau îngrijorarea. Pentru prima dată eram într-o situaţie în care puteam să ne strigăm durerea.

Ajunşi acasă, i-am pus pe băieţi în pătuţ şi am urcat la un prieten ce plecase acasă, în Sibiu, pentru a lua televizorul lui să vedem ce se întâmplă în Bucureşti. Era feisbucul nostru. Am improvizat o antenă şi am prins celebrele transmisii ale televiziunii libere. Cel puţin aşa se credea atunci.

După aia am fugit din nou în oraş. Am mers pe platou, acolo unde se strânseseră băimărenii sătui de comunism. Se striga, se privea, se aştepta. Au fost momente de tensiune. Pentru prima dată când ne-am înmuiat degetele în ceea ce ar fi fost libertatea. Eram tineri şi nu ştiam cu ce se mănâncă, ce trebuie să facem, unde trebuie să mergem. Au urmat zile în care am protestat în fel şi chip. La serviciu, pe stradă, în întâlniri spontane. Unii s-au căţărat pe libertate, alţii au plecat capul şi au fost striviţi de prea multă libertate. De 27 de ani trăim sub apăsarea dictatorială a libertăţii. Ce am pierdut şi ce avem!

Acum este rândul tinerilor să protesteze pentru libertate, dreptate, lege şi ordine. Este timpul lor!

Trebuie să vadă că lucrurile nu sunt uşoare, dar pot fi uşoare. Trebuie să reuşească! Noi îi sprijinim, chiar dacă stăm la televizor!