Colţu’ meu / Patimile nimicului

După câteva săptămâni de pauză, am crezut că voi reîncepe să scriu pentru micuţa mea rubricuţă, având subiecte peste subiecte. Nici poveste! Parcă acum e şi mai aridă zona de produs ştiri.

A trecut campania, au trecut alegerile şi a venit vremea analizelor, a discuţiilor nesfârşite pe teme politice şi de orice natură, aşa, ca de fiecare dată după alegeri, am crezut eu. Din nou, greşit!

Nici măcar această sursă de materiale nu mai funcţionează aşa cum eram obişnuit.

Pluteşte prin Baia Mare un aer de „nimic” de parcă nu ar fi fost alegerile locale.

Spunând cele de mai de sus unui prieten, m-am trezit contrazis. Prietenul spunându-mi că sunt subiecte fără număr, mai ales în municipiu. M-a acuzat, prieteneşte evident, că noi ziariştii nu vedem decât subiectele pe care le dorim.

Nu am fost de acord şi a ieşit o discuţie de toată frumuseţea, în care am ajuns să ne spunem cuvinte grele. Nu sunt un tip sensibil, dar parcă m-am săturat să aud textul ăsta. Că noi suntem vinovaţi…de ce se întâmplă în Baia Mare, că nu am vrut să vedem, că suntem părtaşi la răul ce macină stema oraşului…Răul!

Da, avem rău ce macină, dar răul acesta nu e de ieri, de azi, el s-a pitit pe stema oraşului de la Revoluţie încoace şi ronţăie la stemă precum şoriceii ăia de laborator. Câte un pic!

Pe de altă parte, cel puţin din punctul meu de vedere, războiul între contestaţi şi contestatari nu are nimic nobil în el. Nu este vorba de cavaleri, de feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene, nici măcar de vreun zmeu…Toate sunt umane, toate sunt „de lângă noi”, iar un astfel de război se poate prezenta cu început şi sfârşit. Ce este între va fi prezentat de cei care cred că trebuie să fie prezentat.

Am mai crezut odată în cineva şi la sfârşit am avut surpriza să constat că toţi sunt nimicuri şi nimic.

Probabil sunt prea bătrân pentru războaie fără număr şi mai bine aştept să citesc urmarea în numărul următor al celui care scrie.

Atâta patimă pentru ce?