Coltu’ meu / O poveste tristă din est

Am citit un interviu care m-a lăsat fără glas. O tipă din România este profesor în SUA, la Harvard. O chestie minunată şi pe moment mândria naţională m-a făcut să gândesc că: uite, se poate şi pentru noi, amărâţii ăştia din fosta ţară comunistă. Apoi, lucrurile s-au schimbat pe măsură ce am citit textul. Mare, de altfel. Femeia era de naţionalitate rromă şi predă la prestigioasa universitate cursuri legate de minorităţi şi altele.
România este rasistă, românii sunt cei mai rasişti, am citit şi răscitit de multe ori în textul respectiv. Tânăra româncă făcea apologia ţiganilor de aici, aruncând cu ură viscerală toată vina pentru situaţia acestei minorităţi, pe români.
Mi-am dat seama că şi tipa asta face ceea ce fac cel mai bine mulţi români stabiliţi dincolo, cine ştie pe unde. Scuipă pe ţară şi pe români de parcă nu aici s-a format, educat, de a putut să ajungă unde a ajuns. Şi cum noi avem o importantă comunitate de ţigani în Baia Mare, pot spune că am văzut ce înseamnă să trăieşti alături de ţigani, fie copii, fie adulţi. Trebuie să stabilim de la început. Sunt ţigani şi ţigani. De asemenea, recunosc că de multe ori sunt discriminaţi pe motiv de apartenenţă la minoritatea rromă. Dar există şi un revers al medaliei. Sunt unii care reuşesc să treacă de pre­judecăţile personale şi au ajuns în poziţii bune, în comunitate, deoarece au învăţat, mai ales.
Sunt familii de ţigani care doresc să tră­iască liniştiţi, ca oricare alt român. Lu­crează, îşi cresc copiii, evoluează tot timpul. Sunt respectaţi ca oricare alt mem­bru al comunităţii.
Problemele apar la cei care fură, tâlhă­resc, îşi bat joc de români peste tot. Înjură, scuipă, se pişă pe unde apucă, sunt excesiv de murdari, umblă în gunoaie, umblă fără bilete pe autobuz, distrug apartamentele în care primesc spaţiu locativ (în Baia Mare au făcut praf un sfert de cartier). Alcool, droguri, prosti­tuţie. Şi aşa s-ar putea spune la nesfârşit ce fac şi ce dreg.
Trebuie spus, de asemenea, că mulţi dintre ei ar avea posibilitatea de a lucra, dar nu o fac. Preferă să stea în ghetourile pe care ei le-au făcut, probabil pentru a marca teritoriul comunităţii. De toate acestea nu se fac vinovaţi românii. Vina noastră există în unele cazuri de discriminare. Ele sunt şi trebuie să recunoaştem că este aşa. Dar nu este definitoriu. Şi nu putem generaliza la nivelul unei comunităţi, al unei ţări!