Colţu’ meu / Nu am fost un disident, dar nici nu am cunoscut vreunul!

Pentru mine, subiectul săptămânii a fost povestea cu Casa Tineretului, mai exact afirmaţia lui Cătană că sunt un nostalgic al comunismului. Sigur, e liber să spună ce vrea şi nici nu aş fi reacţionat cu un răspuns, în condiţii obişnuite.

Dacă aş scrie texte după cum spun unii sau alţii, replici adică, nu prea aş mai avea timp de altceva. Am reacţionat acum deoarece este un subiect sensibil pentru mine. Am urât comunismul deoarece nu am putut face ce aş fi dorit, nu am fost un disident, nu am fost un favorizat al regimului, am fost în rând cu mulţimea şi m-am chinuit ca majoritatea. Şansa mea a fost că am lucrat în împărăţia cărţilor şi anii au trecut mai uşor. Am văzut multe, am văzut ce înseamnă să fii activist, să primeşti fără să ceri, să fii favorizat din cauză de ideologie, dar nu m-am gândit în acei ani negri că s-ar putea şi altfel.

Aşa că Revoluţia m-a prins la serviciu, am fugit acasă şi cu soţia am fugit după copii la grădiniţă, după care am fost până în actuala Piaţă a Revoluţiei şi am văzut mulţimea adunată ce striga, ce se striga atunci. Atât! Nu m-a invitat nimeni la balcon, în palat, să merg cu tinerii, să fac liste sau să strâng oameni pentru Miliţie şi Securitate.

Am fost un om fără viziune, nu ştiam că în astfel de locuri se capătă aura de revoluţionar, bani, băutură, televizoare color, tablouri şi un loc la masa celor care au adus noua ordine în România.

Eu am mers acasă şi am stat ca fraierul în faţa unui televizor adus de la un prieten ce plecase la Sibiu, de unde era. Nu aveam atunci nici televizor, aveam cărţile şi pe copii, soţia şi prietenii noştri din cercul restrâns. Era muzica ascultată la Europa Liberă, ani de zile, dar nu a venit nimeni să ne tragă de urechi, spuneam bancuri politice şi nu a venit securitatea… Când îi aud pe revoluţionari ce crunt au dus-o, câte au înghiţit, ce sacrificii şi cum au trebuit să facă ceva pentru a veni democraţia… m-apucă disperarea!

Poate în Bucureşti au fost dizidenţi, dar poveştile maramureşene mă lasă rece. Ca să îi răspund lui Cătană, nu sunt un nostalgic, că nu am de ce, dar mă doare sufletul de cum arată Casa Tineretului!