Colţu’ meu / Mai avem nevoie de presă?

Sunt unii angajaţi ai administraţiei publice care au excese de zel atunci când vine vorba de presă. Ca idee, în urmă cu 23 de ani, românii au ieşit în stradă pentru o viaţă mai bună, dar mai ales pentru libertate. De la libertatea de expresie, libertatea cuvântului, la libertatea de a circula, de a visa, de a fi tu însuţi.

Au murit mulţi tineri pentru ca nouă, acum, să ne fie mai bine. Cu trecerea anilor, ideea de Revoluţie s-a diluat în marea de afaceri ce au falimentat România. Dar marele câştig a fost presa. Ziare, televiziuni, mai nou pe internet, se face presă la un nivel ridicat şi altfel decât înainte de 1989. Cu toate acestea, sunt momente în care această libertate este pusă la îndoială de angajaţi de vârstă medie, oameni care nu au apucat vremurile în care cenzura era pe masă alături de prânz, cină şi mic dejun. Ei nu au mâncat informări politice la locul de muncă, nu au trebuit să suporte cinismul multor activişti de partid…

Zilele trecute, la Primărie s-a dezbătut noul PUG, într-o comisie din care au făcut parte specialiştii care lucrează la această importantă lucrare. Aflat în zonă am dorit să asist la discuţii. Politicos, l-am întrebat pe arhitectul şef, Edmond Futo, dacă presa are acces la dezbateri. Răspunsul a fost negativ, Futo având o reacţie de om ars cu ţigara.

A doua situaţie se regăseşte la DGASPC, direcţia condusă cu onor de Nicolae Boitor. Aici lucrurile sunt mai complicate. Boitor este chiar un mic inchizitor. A interzis cititul GAZETEI de Maramureş în sediu, iar abonamentul este direcţionat spre cabinetul numărul unu. Mai mult, Boitor face anchete prin sediu pentru a afla cine îmi oferă informaţii despre porcăriile pe care le gestionează.

În loc să facă anchete sociale, să afle de ce fetiţele protejate de stat sunt abuzate prin Italia sau în casele de tip familial, el, Boitor întâiul are ceva de împărţit cu noi, cu mine. Păcat de cei care au murit în 1989!