Coltu’ meu / Cum (nu) se lucrează în administraţia locală şi judeţeană maramureşeană

Un prieten a avut de lucru la una din institu­ţiile administraţiei locale şi judeţene. Nu voi spune unde pentru a nu crea probleme celor în cauză. Nu că nu ar merita, dar rubrica de faţă nu are ca scop „executarea” unor persoane.
Prietenul a mers spre orele prânzului să lucreze… A intrat în biroul respectiv şi s-a apucat de muncă. Acolo, câteva persoane ce înfulecau, la propriu, dintr-un pui uriaş, tras la rotisor. Nu a văzut un astfel de pui uriaş niciunde. Bugetarii mâncau fără taine, în timpul serviciului şi fără să se jeneze de cel care lucra lângă ei. După o vreme s-a mutat în alt birou. Acolo, evident că se mânca. Prietenul meu şi-a consultat ceasul şi a constatat că nu era ora de masă. Cei din noul birou nu mâncau pui rotisat, dar aveau nişte caserole cu ceva gătit. Oricum, veselia era mare. Prietenul, amărât de faptul că trebuia să tragă şi să întindă, a ajuns în al treilea birou. Aici nu era decât o doamnă. Şefa!
Normal, mânca. Şi a tot mâncat, şi a tot mâncat. Aproape o oră, pe ceasul prietenului meu.
La un moment dat a apărut o colegă. Şefa terminase de mâncat şi îşi făcea un fel de siestă. Colega venise cu o hârtie pentru ceva lămu­riri, dar şi cu un pacheţel cu mâncare. Doar nu se putea altfel.
La insistenţele colegei, şefa a mâncat şi cu ea, din pacheţelul ei.
Desigur, talia şi silueta şefei nu se mai distingea bine de mai mulţi ani.
După noua repriză de alimentare, cele două au început o dezbatere despre ceva bonuri de decontare a unor cauciucuri pentru maşina personală. Aşa s-a înţeles din discuţia celor două, o discuţie pe care era imposibil să nu o auzi. Prietenul nu era dornic să audă sau să vadă cum se alimentează o serie de bugetari din instituţiile administraţiei locale şi judeţene.
Desigur, în cele câteva ore petrecute prin aceste birouri şi-a făcut o idee despre cât muncesc cei care au ajuns să aibă nişte salarii nesimţit de mari, mai ales faţă de cei care lucrează în mediul privat.
Mi-a povestit indignat, dar şi resemnat. Îmi spunea că îl bate gândul să meargă şi el pe o astfel de funcţie, mai ales că e tânăr, vrea să îşi întemeieze o familie, iar venitul este foarte important pentru un cuplu aflat la început de drum.
Apoi, a lăsat ochii în jos şi am simţit că el, prietenul meu nu va pleca niciodată pe un astfel de post şi numai pentru faptul că el munceşte, efectiv, cu braţele, cu mintea, câte 8-10 ore pe zi. Nu s-ar regăsi într-un birou în care lumea se ghiftuieşte zilnic, după care se rezolvă probleme personal, după care în timpul rămas se mai şi munceşte câte ceva. O muncă a mai multora ce ar putea fi realizată de un singur om într-un mod eficient şi rapid. Dar ce s-ar face birocraţia sfântă românească?!
O poveste adevărată în care orice asemănare cu oameni şi instituţii reale este corectă!