Coltu’ meu / Cum au devenit jandarmii antipatici

Violenţele din Piaţa Victoriei mi-au adus aminte de Revoluţia din 1989 şi mine­ria­dele. În urmă cu aproape 30 de ani eram într-o maşină cu cover. Ajunsesem în dreptul Casei Tine­retului când am auzit la radio că a fugit Ceauşescu. Pe moment nu am reuşit să înţeleg ce înseamnă suntem liberi. Au urmat evenimentele triste, dramatice cu mulţi morţi ştiuţi şi mulţi, probabil neştiuţi. După atâţia ani încă ne întrebăm cine a tras în noi, poporul. Au urmat alte momente tragice, cu morţi în Mineriade. Cea din 1990, cea mai dură, coordonată de un Iliescu înconjurat de gaşca de atunci. Nu reuşeam să înţeleg ce caută mineri în Bucureşti, de ce îi bat pe bucureşteni. Sunt mai apropiat de minerit, de mineri şi atunci, a fost prima oară când m-am simţit ca naiba, având în vedere apropierea de minerit. În anii care au urmat am cunoscut lideri de sindicat din mineritul nordului. Nici ei nu ştiau, dincolo de politic, ce au căutat minerii la mineriade. În violenţele care au venit în anii următori am aflat ce înseamnă frica, cum clănţăne frica în om atunci când un miner masiv, puternic vine şi îţi altoieşte peste spate, gură, mâini, picioare bastoane, celebrele pulane miliţieneşti.
Din discuţii cu unii care au fost par­ti­cipanţi direcţi şi beneficiari, în acelaşi timp.
În piaţa Victoriei de acum, alte violenţe incredibile. Cum nu mai avem mineri, probabil, s-a folosit pulanul de jandarm. Dar şi „şpreiuri” grenade lacrimogene, arme cre au tras cu un fel de gloanţe de cauciuc, un arsenal achiziţionat din banii strânşi de la oamenii. Adică, noi am plătit braţul armat al jandarmului ce a bătut în stânga şi dreapta. Analiştii, procurorii, posibil să desluşească ce s-a întâmplat. Dar sunt consecinţe surprin­zătoare.
În dimineaţa asta am fost la Lidl să fac mici cumpărături. La un moment dat, fiind în magazin, m-am trezit în faţa unui grup de jandarmi tineri veniţi să îşi cum­pere nişte cornuri. Căscau ochii la rafturi, galantare cu pungile de cornuri în mână.
Primul impuls a fost să mă dau la o parte din calea lor. Pe moment am avut impresia că se băgau în faţa oamenilor, fără să ţină cont de respect…M-am enervat şi
i-am privit urât, chiar eram gata, gata să îi pun la punct. Ca să vezi unde era viteazul!
Apoi, mi-am dat seama că privisem disproporţionat lucrurile. Jandarmii de aici nu aveau nimic, cu nimeni. Dar pe viitor, cine ştie cât timp îi voi privi pe jandarmi cu suspiciune, neâncredere, ostilitate. Eu şi cine ştie câţi!