Colțu’ meu. Copiii nimănui, o durere fără seamăn

Dispute fără număr pe subiectul copiilor nimănui. Al pruncilor abandonați de așa-ziși părinți, fie în spital, fie în locuri greu de suportat. La tomberon, de exemplu. Niște patrioți strigă în gura mare că pruncii României nu trebuie adoptați de nimeni, dar mai ales să nu fie adopții internaționale. Și aici apar prostiile ce se tot propagă în spațiul public. Se cere reîntregirea familiei și așa mai departe. Cei care tot cer asta, probabil, nu au crescut un copil, habar n-au ce trebuie pentru un copil. Am scris de multe ori de situația unor astfel de copii, ai nimănui. Și am fost îngrozit, de fiecare dată, de părinții mizerabili ce își abandonează copilul. Cum poți cere o reîntregire familială în condițiile în care părinții sunt alcoolici, se droghează, nu au loc de muncă. Ăștia nu vor deveni responsabili niciodată. Copilul, readus într-o astfel de familie, suferă  cumplit. Și nimeni nu știe ce se întâmplă.  La modul general, nu sunt nici eu de acord cu adopțiile, dar pentru nenumărate cazuri, mult prea multe, ce soluții ar fi? Întregim o familie fără viitor sau îi dăm copilului o șansă la o viață mai normală?

Am scris despre cazuri în care copii duși la familiile lor au crescut într-un mediu complicat și au ajuns să facă lucruri reprobabile. Se tot spune că  astfel de părinți sunt consiliați și că devin responsabili. În cea mai mare parte, nu. Din punctul meu de vedere. Acceptă  să  fie cu un copil, pe  care l-au abandonat, doar pentru alocație sau pentru ajutoarele pe care le primesc, din când în când.

Iar despre adopții ce s-ar putea spune. Nu sunt așa de mulți români care ar adopta un copil. Mă refer la familii de ispravă. Unii adoptă mai mulți copii și se bucură de veniturile suplimentare ce intră în casa lor. Dar  atât. Dragoste față de copil și tot ce ar trebui să fie într-o familie, mai puțin. Sunt și cazuri fericite, dar nu cred că așa de multe. În acest context, se aprobă și adopții internaționale. Dar și aici ar fi multe de spus.