Colţu’ meu / Aşa creşte mândria că sunt român!

Nu pot să nu mai scriu despre vizita în Preluca Veche, un sat de care m-am îndrăgostit datorită frumuseţii nealterate, sănătoase, cu tot ce nu găseşti în alte părţi, de la oameni, la animale, de la linişte, la natura incredibilă, o simfonie de culori, mirosuri, imagini parcă rupte din pânzele pictorilor peisagişti. Dacă ar fi să fac o tabără de pictură, acolo aş face-o.

Am fost impresionat de doamna Rozalia, o femeie de 93 de ani, ce ne-a vorbit zeci de minute despre dragostea de ţară, de România! Câţi dintre noi mai spun „îmi iubesc ţara, iubesc România!”, fără să plece ochii? O femeie adevărată, ce a crescut nouă copii. Dintre ei, trei fete sunt profesoare, iar restul copiilor au avut şcoală şi meserii din care se trăieşte, aşa, frumos, cum doar la ţară se poate.

Am rămas impresionat de Şcoala din Preluca Veche. O clădire îngrijită, clase destinate mai multor ani, dar cu table moderne, cu dotări bune, cu toalete cu faianţă şi boiler, curate, de care elevii îngrijesc ca de ochii din cap. Toate dotările de la şcoală sunt realizate cu o fundaţie din Olanda ce vine în Preluca de mulţi ani. Dar important este că şi elevii şi cadrele didactice au o mare grijă de aceste daruri. Acum se lucrează la o fântână în curte, deşi au apă la robinet, dar directorul vrea să asigure şcoala cu apă în cazul unor avarii. Fiind destul de izolaţi, ar necesita un timp pentru reparaţii. Am rămas impresionat de câinii de acolo, sunt subiectiv, având şi eu un câine, dar aşa prietenoşi câini la ţară nu prea am văzut.

Până şi bălegarul miroase mai mult decât suportabil. Se simte iarba ce se dezvoltă la mare altitudine, se simte că pe aici nu este nimic artificial, nu sunt surogate, îngrăşăminte chimice, prunii au fructe de dimensiuni normale, nu sunt mari ca un ou. Adică totul e ca pe vremurile în care oamenii erau nobili, nu ca şi titlu, ci ca şi caracter, ca şi mod de viaţă. Aşa am învăţat de la această extraordinară femeie, care e doamna Rozalia.