Coltu’ meu: Copiii nimanui si manelele politicienilor

Trecem pe langa aceste case zilnic, spre si dinspre serviciu ori de la alte treburi. Nu stim, ori nu ne intereseaza, ca dincolo de zidurile viu colorate ale caselor, copiii nimanui, copiii orfani, abandonati traiesc o drama pe care nu o poti descrie. „Ei sunt copiii nostri!”, un slogan des auzit, des rostit de autoritati si de cei care lucreaza acolo. Nu este asa! Cei mai multi mint. Povara ingrijirii unor copii care nu au pe nimeni a ramas in sarcina unora care si-au gasit un serviciu in sistemul de asistenta sociala. Este si nu este o munca grea. Depinde de felul in care este vazuta asistenta sociala. Am vizitat multe case de tip familial si centre de plasament, dar nu am gasit, nu am vazut pe nimeni care sa fie cu adevarat devotat acestei profesii. In prezenta ziaristilor, cu zambete false, copiii, cei mai multi au handicap psihic sau locomotor, sunt mangaiati pe cap sau li se da cate-o bomboana, sa vedem noi ce grija au cei angajati cu contract fata de acesti copii. Ni se explica cum au fost puse muraturi (chestia asta a devenit obsedanta), de parca acriturile sunt principalul fel de mancare. Am vazut si camere aranjate si bai faiantate, bucatarii dotate cu tehnologie de ultima ora, dar nu am vazut dragoste pentru pruncii nimanui. E trist si dureros. Parca ne-am inrait, parca viata asta marcata de nesfarsita tranzitie ne-a cainit in asa fel, ca nu mai suntem sensibili la suferinta unor copii. Trecem nepasatori pe langa aceste case, inchisorile copiilor abandonati, orfani. Trecem nepasatori, marcati probabil de necazurile noastre. Trecem nepasatori deoarece nu mai vrem sa auzim si de nenorocirile altora. In aceste case mor copii, se imbolnavesc, se otravesc, sunt lasati in voia sortii de unicul ingrijitor care are sub supraveghere, dupa-masa ori noaptea, toti copiii din casa respectiva. Multe din dramele copiilor raman ingropate, ascunse intre peretii acelorasi case. E greu de scris ce simti cand treci pragul unui stabiliment in care sunt copii ai nimanui. De aceea am rugat conducerea judetului sa viziteze aceste case, sa vorbeasca cu personalul, dar mai ales cu pruncii. Am sperat ca vor face acest gest consilierii judeteni, asa spuneau unii ca vor face. Au fost doar povesti de adormit copii. Nu intereseaza pe nimeni, decat in masura in care problema copiilor institutionalizati este pe o ordine de zi. Dupa ce au bifat chestiunea, alesii, cei care decid, se duc linistiti la casele lor, trecand pe langa casele copiilor nimanui, in masini bengoase. Nu aud plansetul din cauza manelelor… muzicale, politice, morale… Nicolae TEREMTUS