COLINDA - o carte de spirit și compendiu de civilizație românească și creștină

 Crăciunul, iată, o magnifică sărbătoare, de o încărcătură spirituală cu totul aparte. Ea este cea care a asigurat drumul perfecţionării prin viu grai a celei mai frumoase, mai înălţătoare şi mai complexe manifestări artistice a sufletului uman: COLINDA. Nu găsim cuvinte ca să redăm farmecul acestei miraculoase sărbători, cea mai frumoasă şi atât de mult aşteptată, în care „Toţi copiii se adună, laolaltă cântă,/ Colindă colinzi frumoasă la fereasta sfântă”. Crăciunul este sărbătoarea în care vin copiii la fereastră,/ Colindând colinzi frumoasă./ Intră-n casă colindând,/ Şed la masă tăt cântând.”

Colinda nu este doar un cântec ceremonial care se cântă cu vers şi melodie la sărbătorile iernii, ci este un compendiu de civilizaţie românească şi creştină, căci ea ne dezvăluie un univers bogat şi emoţionant de gândire a poporului, un univers de gândire creştină, preamărită prin colinde la marea sărbătoare a Crăciunului.
Colinda înseamnă nu numai bucurie, înseamnă înnobilare spiri­tuală eternă, pentru că am mur­murat-o cu toţii, din fragedă copilărie, până în amurgul vieţii noastre. Colinda înseamnă nu numai bucurie şi trăire adâncă, ci şi renaştere spirituală, căci la fie­ca­re Crăciun, prin ea, toţi îmbrăcăm noi straie ale sufletului. Colinda semnifică aspiraţiile noastre spre mai bine, în acest moment de cumpănă dintre ani, în care timpul ne mută pe toţi, moment în care parcă uităm ce a fost greu, în anul care s-a scurs, şi păşim mai încrezători către noul an.
Colinda este cântecul nostru care ne vesteşte că timpul va trage peste anii noştri o perdea şi ne va şopti „aţi mai îmbătrânit puţin”. Colinda este cântecul care aprinde făclia speranţei de mai bine în noi şi prin ea credem că în noul an vom avea parte de bine, vom fi mai prosperi, mai bogaţi şi mai buni.
Şi dacă pornim de la aceste con­sideraţii, atunci ne putem explica mai bine de ce, din rândul adresanţilor colindei, nu lipseşte nicio categorie socială, căci avem colinde la copil, la flăcău, la fată, la nevastă, la gazdă tânără, la bătrâni, la femei văduve etc. Numai aşa ne putem explica de ce din rândul adresanţilor nu lipseşte nicio profesie, nici un rang, căci avem colinde la pescar, la vânător, la preot, la birău, la om bogat, la om sărac, la om bolnav, la om singur etc.

Colinda este o mare carte de spirit, care, cu cât o citeşti mai adânc, cu atât te impresionează mai mult. „Mioriţa” ne mută în matricea noastră stilistică de spirit, ne mută la apogeul creaţiei şi la izvoarele de căpătâi ale etnogenezei poporului român. Prin „Mioriţa” am ză­-mislit un prototip inimitabil de gândire şi forţă creatoare.
Câte înţelesuri şi concepţii de gândire nu a semănat în colinde acest popor, înzestrat cu atâta imaginaţie şi har creator? Este suficient să luăm, spre pildă, colindele rit de ploaie, cele care descriu aratul şi semănatul, ca să dovedim cu ele că, de când suntem, noi am practicat agricultura şi în zonele sărace de munte şi nu am fost un popor numai de păstori, cum vrut-au unii să ne caracterizeze.
Ce frumoasă poezie narează colindele şi ce mare istorie de spirit stă scrisă în ele! Ce frumos se face prin ea elogiul gospodarului harnic, care „Brazdă neagră răsturnă,/ Grâu roşu revărsă,/ Grâu roşu de primăvară,/ Să răsară până-n sară;/ Grâu roşu ca şi focù,/ Să să sature omù. „Prin ea se face elogiul meș­terului genial, făuritorul de mi­nuni, căci avem colindă la Meș­­terul Manole, care ne exprimă supre­mația creației şi culmile fru­museții pe care omul cu har le poate atinge în cadrul ei.
Colinda dezvoltă, adesea, o poezie de cea mai mare frumusețe, ajunsă la noi după un lung drum al desăvârșirii artistice, pe cale orală. Ea ne impresionează până în străfundul sufletului, prin versurile ei șlefuite ca şi cristalul. „Îngerii când îl văzură,/ Mare rugă-n cer făcură./ De ruguţa lor cè mare,/ Pomii-n rai să legănarè,/ Când cu vâr­vurile-n sus,/ S-a născut Domnu’ Iisus,/ Când cu vârvurile-n jos,/
S-a născut Domnu’ Hristos.”: „Moş Crăciun, cu plete dalbe,/ Încotro vrei s-o apuci?/ Ţi-aş cânta florile dalbe,/ Dac-aş şti că nu te duci.”
Ce frumoase şi impresionante sunt colindele la fată, în care ea este așezată în leagăn de mătase, purtat în coarne de boul sur, simbol al primăverii şi animal sacralizat, şi care coase cu mâna-i meșteră straie pentru drăguțul ei. În colindă descifrăm vrăji şi farmece, consacrate căsătoriei şi elementele ei emblematice: inelul, cununa, deoa­rece căsătoriile trebuiau să se împlinească în câşlegile ce vor veni, ca prin ele să se asigure perpetuarea neamului şi a spiţei umane: „Iè-n fântână s-o plecat,/ Junii la iè s-o ţâpat,/ Inelu’ i-i l-o luat”.
Nu lipsesc nici urările direct la căsătorie: „Adă, june, inelù, / Cununa-te-ai cu dânsù”.
Colinda ne oglindește o lume fabuloasă, în care domină curajul, cutezanța, bărbăția. În căutarea leului nu pornește un voinic oarecare, ci „viteazul vitejilor”. Leul este găsit undeva, pe un alt tărâm, inaccesibil omului „mirean” (de pe pământ). De acolo este adus legat, însemn al bărbăției supreme.
 Dar colinda este şi o mare carte de spirit a creștinismului, prin care specia capătă valențe, un plus de varietate şi frumusețe. Prin ea, noi căpătăm acel plus de înnobilare, de care avem atâta nevoie, atunci când o ascultăm cu profundă emo­ție: „Cum s-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Iar boii peste el suflau,/ Căldură ca să-i facă”.

Colindul din această grupă ne redă atâtea file din marea carte a spi­ritualității tradiționale, legate de acest miracol al omenirii, nașterea din fecioară, despre vânzarea Mântuitorului, despre răstigni­rea lui pe cruce de brad, pe care „Cu sulița l-a străpuns,/ Mult sânge şi apă o curs./ Sânge scump, nevinovat,/ Păcatu-i pă jos vărsat”.

Colindul religios ne istorisește despre călătoria magilor, călăuziți de steaua călătoare, care „Au mers, după cum s-a spus,/ Până tocma la Iisus”, unde l-au dăruit „Cu aur, smirnă şi tămâie,/ De sănătate să-i fie.” Colinda religioasă, cu repertoriul ei bogat, este o veritabilă istorie a vieții lui Iisus Hristos. Pe bună dreptate, menționa Nicolae Steinhardt, că, dacă s-ar fi pierdut evangheliile, viața lui Iisus ar fi putut fi reconstituită din colinde.
Colindele religioase sunt adevărate ode adresate Dumnezeirii. Unele iau aspect de veritabile rugăciuni în care sunt exprimate dorințe şi aspirații ale omului din popor, la cumpăna dintre ani, când se performează viața îmbelșugată. „Leru-i, ler,/ La Domnu’ bun,/ Că ne-o dat sfântu’ Crăciun./ Leru-i, ler,/ La Domnu’ Sfânt,/ Dă-ne, bine, pe pământ/ Şi belşug şi sănătate,/ La case s-avem de toate.”
Colinda ne îndeamnă la meditație şi ne face să fim mai buni, deoa­rece „La sfârșitul lumninii,/ Trâmbița-şi-or înjerii / În patru cornuri de lume,/ La tăt omu cu-a lui nume./ Şi or trâmbiţa cu frice,/ Domnii şi-mpăraţi or plânje/
D-apoi noi, ce-om putè zâce? /
Ne-om răscumpăra cu sânje,/ Nu cu aor, nici cu-arjint,/ Ci cu suflet drept şi sfânt”.
Prin melodii ajunse la noi, după un prea lung drum al perfecțiunii şi prin texte cizelate până la înalte culmi, pe același drum, ne înfio­răm când ascultăm colindul uciderii pruncilor, despre vânzarea lui Iuda, ori cea în care Iisus este căutat de Maica Domnului sau cea despre Puntea raiului, făcută doar „Pă cât firu’ capului” şi pe care „Nimeni nu o poate trece,/ Numai tri fete fecioare,/ Ce le-o fost credinţa mare”.

Cât de mult ne-a legănat copilăria colindul este greu de redat în cuvinte suficient de expresive. Nimeni nu poate exprima cu câtă nerăbdare așteptam venirea serii acestei miraculoase sărbători, dintre toate cea mai frumoasă şi mai încărcată de trăire spirituală. „Vin colindătorii,/ Cum veneau odată,/ Să colinde-n noaptea/ Asta ferme­cată.”
Nimeni nu poate reda cu câtă bucurie învățam colindul şi rosteam cele mai frumoase cuvinte pe care le-a articulat vreodată limba ro­mână „O, ce veste minunată!”. Nimeni nu poate reda cu cât neastâmpăr insistam la mamele noastre să ne pregătească traistele. Și, când le gătea, mama oficia un ritual. Traista o făcea din pânză albă, simbol al purității, îi punea baiere de fuior care are valențe magice, iar în traistă punea cel mai mare colac, cel mai mare măr şi cea mai mare nucă şi, când le așeza în traistă, rostea  „Pocinog dintâie,/ Tăt aşa să fie” pentru ca pe cale magică să se influențeze darurile pe care ni le vor da gazdele. Şi cât de bucuroși porneam pe ulițele sa­tului care vuiau de sunete de tălăngi, de pocnete de bici şi de colinde cu „Leru-i, ler” şi „Bună sara lui Crăciun,/ S-a născut un Domn prea bun”.  Cu câtă bucurie ne aducem aminte cum o băteam pe mama la cap să ne pregătească botele cu zurgalăi, pe care le împodobeam cu flori şi cu verdeață, să fim mai bogați şi mai prosperi şi ca florile de frumoși. Cine poate reda nerăbdarea şi bucuria cu care o porneam, până a nu se culca nici găinile, să ajungem să colindăm tot satul, aşa cum o cereau legile nescrise ale tradiției? Cine poate reda în cuvinte cu câtă emoție ajungeam pe la casele gospoda­rilor, unde ne turteam nasurile înghețate de fereastră, pentru a privi în casă, să vedem cum se pregătește gazda să ne primească? Cine poate reda în cuvinte cum ceream acordul gazdei, după datină, cu „Veseli-ti-i, gazdă? Slobod îi a colinda?” şi cu câtă bucurie rosteam, cel mai adesea, „O, ce veste minunată!”, veritabilă odă închinată sărbătorii, prin care vesteam cel mai mare miracol al omenirii: nașterea din Fecioară? Cine poate reda în cuvinte expresive cu câtă încărcătură poetică felicitam gazda către final şi ce mesaj umanistic exprimă poezia rezervată felicitării, specifică sărbătorii, când, la fine de an fiind, prin tot ce se oficiază, se pune sub semnul binelui anul ce va veni.
„Şi colinda nu-i mai multă,/ Să trăià cine ascultă/ Şi colinda-i atâtà,/ Cine-ascultă să trăià.” Şi astfel de formule şi de motive le colindam mai bine, mai expresiv şi mai tare, ca să ne audă gazda şi să se împlinească pe cale magică cele rostite, aşa cum a lăsat tradiția: „Noi colinda o gătăm,/ Sus, la ce­ruri o-nălțăm,/ Jos, la gazde o-nchi­năm,/ O-nchinăm cu sănătate, / Pă la gazde, pă la toate”. Da, pe la toate, pentru că nicio gazdă nu este permis să rămână necolindată.
Nicăieri nu se felicită gazda aşa de frumos ca în colindele maramu­reșene. „Să trăiască gazda mult,/ Pân-a fi la păr cărunt./ Să trăiască şi găzdoaia,/ Pân-a fi la păr ca oaia./ Gazde, mulți ai să trăiți,/ După moarte-n rai să fiţi.”

A vorbi despre colindă este ceva temerar şi asta pentru că niciodată, orice cuvinte am căuta, nu îi putem reda strălucirea. Cine ar putea reda în cuvinte cu câtă încărcătură umo­ristică făceam aluzie la darurile ri­tuale, la finele colindului:
„Daţi-ne-on covrig,
Că murim de frig,
Daţi-ne o nucă,
Să ne vedem de ducă,
Că noi suntem mititei,
Ne mănâncă cânii răi
Şi ne-aşteptă şi tătucu’
Şi ne-ngheaţă şi năsucu’
Şi-om mai rebegi de frig,
Pentru-o nucă şi-on covrig”,
sau
„Puică neagră stă-nt-o labă,
Mie tri colaci îmi trabă,
Cât rotiţa plugului,
Ici, în straiţa pruncului”,
sau
„Dă-mi on pic de slăninucă,
Că mi-i frig la o mânucă
Şi-on colac mândru rotat,
La noi în straiţă băgat
Şi-on cârnaţ pă cât on lanţ,
Învârtit pângă grumaz,
Noi să-l trajem pă su’ nas”.

Colinda ne mută în anii copilăriei şi ce frumos ne-a legănat-o ea, căci colinda ne spune că „Moş Crăciun cu plete dalbe,/ A sosit de prin nămeţi,/ Ca să aducă daruri scum­pe,/ La fetiţe şi băieţi.” Şi ce bu­curoşi eram că ştiam că „Din bă­trâni se povesteşte,/ Că-n tot anul, negreşit,/ Moş Crăciun cu drag soseşte,/ Niciodată n-a lipsit.”
Eram atât de bucuroşi când îi uram preotului satului şi gazdelor, cum numai poporul o ştie face: „Varsă, Doamne, har şi bine,/ Har şi bine de la tine,/ Peste casă, peste masă,/ Peste oamenii din casă,/ Peste noi de la fereastă,/ Peste mari şi peste mici,/ Peste toţi câţi sunt aici.” sau „Să vă fie casa, casă,/ Să vă fie masa, masă,/ Să vă fie casa plină,/ de belşug şi de lumină.”
Colinda ne recheamă şi ne reu­neşte pe toţi într-o trăire, într-o bucurie a sărbătorii, într-o visare făcând să coboare în sufletele noastre pacea, liniştea şi smerenia. „O, ce veste minunată!” răsună din nou în sufletele noastre. Răsună întru bucuria de mai bine şi întru bucuria de a trăi frumos în sărbă­toare.