Colinda la fereastră

Colinda la fereastră este prima, poate, cea mai autentică dintre colinde și, cu siguranță, cea care păstrează nota cea mai adâncă de ancestralitate. Dacă facem un exercițiu de imaginație și avem în vedere casele mici, cu ferestrele lor și mai mici (0.50/0.60 m), asociate cu iernile grele, bântuite de viscol și zăpadă, cu intrarea direct de afară, putem înțelege ușor că acest tip de colindă se practica la fereastră care, în loc de sticlă manuală (glajă), uneori foarte scumpă, avea pusă bășica udului (vezica urinară), provenită de la porc sau vițel.
Infrastructura comunităților era rudimentară, cu căile principale organizate exclusiv pe cursurile de apă, care iarna înghețau, iar între case legăturile erau exclusiv pe cărări și peste prilazuri. Așa-zisul „drum al țării” (a se reține, țara era Ungaria) a apărut mult mai târziu, odată cu efortul creării unei anumite infrastructuri specifice timpului și s-a impus, cu diferite   obstacole, în timp, fiind perceput ca ostil.

1. Cea mai populară colindă este colinda cu steaua care era con­fecționată din cadrul unei site de cernut făina (veșcă), la care i se aplicau patru, cinci sau șase turnulețe și care era ornamentată cu hârtie creponată și staniol în mai multe culori, iar înăuntru era construit un sistem care îi permitea să se învârtă în direcția soarelui și să mențină dreaptă o lumânare care se aprindea și sugera steaua magilor. Colindătorii nu erau primiți în casă, lor li se dădeau cele cuvenite în pragul de la tindă pentru că înăuntru, pe lângă copii și cei ai familiei, uneori imaginea putea fi puțin dezagreabilă, deoarece erau ținuți mieii sau vițeii recent fătați.
 

2. Colinda cu iconița s-a practicat până nu demult în satele Mara­mureșului; de obicei grupul era format din maximum trei colindători, dar se întâlneau și cazuri când era unul singur, îmbrăcat în strai de sărbătoare, iar bâta pe care era prinsă icoana era prevăzută în cap și cu o stea. Icoana avea ca temă nașterea pruncului sfânt. Aceste icoane proveneau în mediul românesc fie de la Nicula, Moisei, Dragomirești și Peri sau chiar din Bucovina, fie din zona slavă a rutenilor, de la pictorii iconari din Transcarpatia sau chiar de la Grigore din Colomeea, foarte vestit în Maramureș.
După Pruncul Sfânt, în pedagogia populară maramureșeană s-au impus termenii de „prunc” pentru băiat și „pruncă” pentru fetiță până astăzi, tot așa cum curții din fața casei i se spune ocol, precum curților boierești; la femeia mara­mureșeană i se spune boreasă sau jupâneasă de la boiereasă, iar gazdei casei i se zice jupân de la slavonescul jupan (cneaz, voievod).
 

3. Colinda cu vioara se practică exclusiv la fereastră, iar ceterașii sunt doi (vioară și zongoră). Acest fel de colindă poate fi considerat o reminiscență a Saturnaliilor, a veseliei proprii acestui gen de sărbătoare, iar colindatul cu vioara sau cu fluierul se situează, cu siguranță, la limita dintre tradiția sacră autentică și predispoziția pentru burlesc, de dată mai recentă. Mai nou, dacă se nimerea să se întâlnească cetera, în prima parte a nopții cu câte o ceată de feciori, aceștia o „confiscau” și îl obligau pe ceteraș, punându-i bani în arc, să le zică o hore de băut, să le tragă o colindă, așa la lumina lunii, într-o intersecție ca o încălzire, alcăzuind (arvunind) o întâlnire viitoare în vreo casă anume, care avea și fată de măritat. După miezul nopții, cetera întârzia, preț de câte o jumătate de oră în casele în care se întâlneau cete de feciori, cu armata făcută, care aveau și fete cu ei, dar în care nu erau admiși, sub nicio formă, cei fără armată, inițiindu-se o mică petrecere ad-hoc. Cu această ocazie, pretendentul la mâna fetei casei plătea ceterașul, prevestind oarecum o viitoare nuntă, aranjându-și cumva soarta, cu complicitatea fetei și spre cinstea respectivei case.
Odată cu colinda era practicat și fenomenul cerșitului, camuflat sub mantia religiei, iar pe Valea Vișeului acest tip de colindă era mai des răspândit deoarece, începând cu anul 1919, după introducerea calendarului gregorian, adică a stilului nou și a sărbătorilor ținute după acesta, colindătorii din mediul slav veneau la colindat în satele românești, iar cei din mediul românesc mergeau la colindat în satele locuite de ruteni, 13 zile mai târziu, adică de sărbătorile bătrâne, ținute după calendarul vechi, iulian. S-a produs, așadar, o separare a sărbătorilor, o  etnicizare, o naționalizare a acestora, pentru că sărbătorilor noi li se spunea românești, iar celor bătrâne li se spunea sărbători rusești. În satele mixte, precum și în cele din imediata apropiere de zonele slave, se țineau și se țin deopotrivă și sărbătorile bătrâne, de aceea putem vorbi, la propriu, de un „Crăciun al țăranilor”.
Acești colindători săraci colindă și azi, în mod izolat, cu fluierul, cu cetera, iar în unele cazuri, unele femei de etnie rromă din satele românești, umblă la „colduit”, în general, în sate mai depărtate de comuna lor natală, pentru a nu fi recunoscute, dintr-o anumită jenă socială. Este  de remarcat la acești colindători traista foarte mare sau desagii, precum și recipiente de sticlă sau peturi pentru alcoolul primit care este de la spirt medicinal îndulcit, până la țuică de cea mai bună calitate sau țuică de alimentară, cumpărată, rezultând în final un coctail de Crăciun, cu siguranță foarte interesant (!).

Colinda la fereastră era și este menținută, deoarece țăranii veneau la întâlnire cu credința creștină, preluată ca pe un zăcământ sacru, foarte important. Țăranul nostru își consideră propria lui casă ca pe un templu, pentru că el însuși o igienizează magic de câte ori își rostește rugăciunile de dimineață sau de seară, dinainte de fiecare masă, de fiecare dată când dă cu ochii de galeria de icoane așezate pe peretele dinspre răsărit (de unde a venit și steaua prevestitoare sau poate dintr-o reminiscență a cultului soarelui!); între exponate fiind și crucea Bobotezei, în colțul cel mai de cinste, adică de sud-est, păstrată „gătată”, nedesfăcută.
Pe de altă parte, țăranul mai păstra ca o taină și doza lui ancestrală de sacru, de misticism, având pe peretele grajdului icoana Sfântului Gheorghe sau pe cea a Sfântului Petru, doi sfinți agricoli, sâmbrași spirituali ai păcurarilor și plugarilor, cei mai bine văzuți și plăcuți lui Dumnezeu.
 

Colinde la fereastră:
 

1 O, ce veste minunată! este colinda cu steaua care este coborâtă de pe cer și dată în mâna pruncilor, ca fiind cele mai pure ființe și, care, din solidaritate cu Pruncul Iisus Hristos, aduceau vestea minunată a mântuirii, a ruperii timpului în două ere, a răsfrângerii barierelor sale peste marginile lumii.

2 Trei crai de la Răsărit este o colindă foarte dragă lumii rurale și mediului mai sărăcăcios, deoarece craii erau asimilați ca exponenți ai lumii păstorești, iar păstorii își arogă, în acest teatru imaginativ, dreptul de preemțiune, pentru că ei, în veghea lor la stână, au fost primii care au văzut steaua, iar Mântuitorul așa a vrut ca lor să li se arate „primașdată” și pe ei
să-i mântuiască, drept răsplată pentru munca lor cinstită.
 

3 În oraș, în Viflaim este, probabil, o colindă mai nouă, cultă, apărută în sânul comunității bisericești și dăscălești și asumată de către cetele de oameni însurați, de către „greii comunităților” care erau oameni mai așezați, mai greu de urnit din casă, poate doar după câteva pahare de horincă și câteva îmbieturi persuasive. De obicei, acest tip de colindă începea pe la ferestre, dar sfârșea într-un băulaș apoteotic, de referință, despre care ar urma să se vorbească până la Crăciunul următor, cel puțin.
 

4 Sculați, sculați boieri mari este o colindă din zori de zi a familiilor, o colindă de neam, găzdească, mai așezată, de pe la cântatul cocoșilor. Refrenul colindei alternează în funcție de situație, fiind fie „Seara de Crăciun”, fie „Zoriori de ziuă”, îmbiind la bună rânduială, la regăsitul în rost.

5 Sus în Poarta Ceriului / Șede Maica Domnului/ Cu-n pahar galbân în mână/ Tot închină și suspină… este o colindă moralizatoare, din inventarul pedagogiei populare și se colinda la casele cu bărbatul căzut în patima beției, atât ca înfierare socială, cât mai ales, din credința magică de recuperare, de îndreptare a gazdei casei și, prin aceasta, de restabilire a bunăstării și liniștii familiei respective.

În Maramureș, timpul se măsoară în sărbători și asta este o rema­nență provenită din umbra mileniilor încărcate de sacralitate, iar Ma­ramureșul nu trebuie grăbit, pentru că el are propriul său ritm și propriul său calendar, inclusiv în doi timpi, adică al sărbătorilor pe stil nou, replicate și pe stilul vechi, bătrânesc, rămas doar în lumea slavă a lui, în satele mixte sau învecinate cu cele slave.
Placă a colinda!