Colectivizarea agriculturii (1949-1962), distrugerea lumii tradiționale a satului

Anul acesta se împlinesc 60 de ani de la încheierea procesului de colectivizare a agriculturii în România, acțiune realizată plecând de la modelul sovietic. Miza o reprezenta regimul juridic al proprietății, care avea în vedere printre altele  eliminarea proprietății private din agricultură și, astfel, un control mai strâns a statului asupra țărănimii.
Acad. Emil Burzo

Procesul de colectivizare a agriculturii a fost virulent și a condus la transformarea lumii tradiționale a satului românesc cu consecințe grave atât pe plan economic, cât și moral. Colectivizarea a însemnat un rapt comis de statul comunist înscăunat în Romania de „armata eliberatoare” venită de la răsărit. Acest proces se pare că a început odată cu Directiva NKVD NK/003/1947 trimisă țărilor din lagărul comunist, care la art. 13 spunea: „Politica față de mica gospodărie țărănească să urmeze un curs care să facă gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistență mai mare din partea țăranilor, trebuie reduse mijloacele de producție repartizate acestora, concomitent cu creșterea obligațiilor de predare a cotelor”. Aceste indicații, în general, au stat la baza procesului de colectivizare din Romania, în anii ce urmează, în acord cu dogma marxist-leninistă potrivit căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”.

Reorganizarea socială a lumii rurale prin exproprieri de terenuri și colectivizare, însoțite de relocarea populației rurale în mediul urban, erau considerate condiții fundamentale pentru industrializarea forțată în România comunistă și înfăptuirea așa-numitei „societăți socialiste multilateral dezvoltate”.
În anul 1948, populația rurală a Ro­mâniei reprezenta mai mult de jumătate din totalul populației țării. Procesul de colectivizare s-a bazat pe principiul luptei de clasă. În numele acestui principiu, s-au legitimat și instituționalizat acțiuni politice abuzive. Primele acțiuni, preliminare procesului de colectivizare, au vizat exproprierea fermelor-model, cu suprafețe de 50 de ha, rămase după reforma agrară din anul 1945. Astfel, prin decretul Nr.82 /2.03.1949, acestea au fost confiscate de către stat, împreună cu inventarul viu și instalațiile agricole aferente și transformate în Gospodării Agricole de Stat (GAS). Proprietarii acestora au fost dislocați împreună cu familiile, departe de domiciliile lor, adesea în câmpia Bărăganului.


Să rememorăm etapele procesului de colectivizare propriu-zis, precum și unele personalități ale regimului comunist implicate în acest proces. După alegerile din 1946, Nicolae Ceaușescu devine șef de secție, răspunzând în cadrul C.C al PMR de Centrala Țărănească, iar ulterior este numit secretar de stat în cadrul Ministerului Agriculturii, funcția de ministru fiind ocupată de Vasile Vaida. Ținând seama de meseriile avute anterior de aceștia, pe acele vremuri se spunea că „ministerul agriculturii este condus de cismari”. Odată cu emiterea D 82/2.03 1949, Nicolae Ceaușescu  primește misiunea de a aplica, în teritoriu, prevederile acestuia.
În această perioadă, au fost introduse planuri de însămânțări sau de producție în agricultură, precum și de colectare a produselor agricole și, totodată, s-au elaborat legi prin care pedepseau drastic nerealizarea acestora1. Astfel, spre exemplu, Decretul Nr183/30.04.1949 califica drept infracțiuni și pedepsea cu 5 până la 15 ani închisoare „dosirea unor produse sau prejudicierea îndeplinirii planului anual”. De aceleași pedepse „beneficiau” și complicii. Prin Decretul Nr.306 din 21.07.1949, se stabilea obligativitatea micilor producători de a preda la „preț oficial” (mult sub valoarea pieței) o parte din „prisosul” de cereale, pentru a se asigura hrana „populației muncitoare de la orașe”.
În această perioadă, se impun cote obligatorii de produse pentru cei care cultivă ogoarele. Decretul Nr. 312/1949 prevedea confiscarea averii în cazul nepredării cotelor obligatorii, precum și pedepse cu închisoarea. De mai multe ori, după predarea cotelor, cei care trudeau pământul rămâneau cu mai puține produse decât cele necesare pentru subzistența familiei.
Plenara CC a PMR din 3-5 martie 1949 a stabilit planul de colectivizare a agriculturii, plan ce avea în vedere începutul „naționalizării” pământului celor care dețineau o proprietate agricolă individuală. Prin această acțiune, se introduceau forme de proprietate cooperatiste (de fapt ale statului) și anume Gospodăriile Agricole Colective (GAC), precum și Întovă­rășirile Agricole.
De organizarea și supravegherea campaniei de colectivizare a agriculturii urma să se ocupe Comisia Agrară, din cadrul Comitetului Central al PMR, comisie condusă de Ana Pauker și din care făceau parte printre alții Vasile Vaida, Nicolae Ceaușescu sau consilierul sovietic Veretenicov. Președinte al Comisiei Agrare pentru supravegherea organizării gospodăriilor colective, Ana Pauker, era o persoană dură, nemiloasă, fostă consilieră a lui Stalin pentru România și protejată a acestuia. Era cunoscută în acele vremuri sub denumirea „Stalin cu fustă” sau „Tovarășa de fier”, procesul de colectivizare sub conducerea acesteia fiind deo­sebit de virulent.
Aceasta, împreună cu Vasile Luca și Gheor­ghe Gheorghiu-Dej, formau un triumvirat care luau decizii la nivelul CC al PMR. Sunt edificatoare, pentru această afirmație, sloganele folosite la adunările și mitingurile organizate de PMR, precum „Ana, Luca și cu Dej au băgat spaima’n burghezi”.

Cu prilejul Plenarei CC a PMR din 3-5 martie 1949, au fost, totodată, selecționate posibile localități unde urmau a fi înființate GAC-uri,
într-o primă etapă, numărul celor propuse spre înființare crescând, însă, în scurt timp. Comisia Agrară a delegat în teritoriu acti­viști ai CC care să sprijine organele locale la înființarea gospo­dăriilor agricole colective.

Satele avute în vedere, pentru în­ce­put, în procesul de colectivizare, au fost alese după două criterii:
- Au avut de suferit de pe urma războiului sau din cauza foametei din anii 1946-1947, ca urmare a  secetei, în special din Moldova sau sate sărace;
- Sate în care erau mișcări anticomuniste puternice precum în Mara­mureș. În această situație, regimul comunist utiliza colectivizarea ca o formă de pedepsire, de re­presiune a populației.

Decretul Nr.151/1950 permitea, totodată, reuniunea într-o singură tarla a celor înscriși în întovărășiri sau GAC-uri, prin schimburi obligatorii de teren (de obicei primeau în schimb teren mai neproductiv). Populația satelor a fost încadrată de PMR în cinci categorii: țărani fără pământ, țărani săraci, mijlo­cași, chiaburi (țărani bogați) și foști moșieri, ale căror terenuri au fost naționalizate. Pe această bază, s-a trecut la aplicarea principiului luptei de clasă, chiaburii și foștii moșieri fiind percepuți drept „duș­mani ai poporului”.
Au fost, totodată, elaborate legi prin care se pedepseau drastic, așa-zise infracțiuni, legi care, prin prevederile cuprinse, aveau menirea, ca prin teroare și frică, de a impulsiona tranziția spre o „agricultură socialistă”, respectiv dispariția proprietății private. Astfel, spre exemplu, Decretul 183/30.04.1949 califica drept infracțiuni și pedepsea cu 5 până la 15 ani închisoare „dosirea unor produse sau prejudicierea îndeplinirii planului anual”. De aceleași pedepse „beneficiau” și complicii. Prin Decretul 306 din 21.07.1949, se stabilea obligația micilor producători de a preda la „preț oficial” (mult sub valoarea pieței) o parte din „prisosul” de cereale, pentru a asigura hrana „po­pulației muncitoare de la orașe”.

În această perioadă, se impun cote obligatorii de produse pentru cei care cultivă ogoarele. Decretul Nr. 312/1949 prevedea confiscarea averii în cazul nepredării cotelor obligatorii, precum și pedepse cu închisoarea. De mai multe ori, după predarea cotelor, cei care trudeau pământul rămâneau cu mai puține produse decât cele necesare pentru subzistența familiei. Astfel, începând cu anul 1949 și până în anul 1962, țăranii au fost forțați să își „cedeze” proprietățile unui stat care avea să îi jecmănească nu numai de bunuri, dar și de demnitate.
Procesul de colectivizare a agriculturii în România s-a desfășurat în trei etape. Prima etapă (1949-1953) a durat până la moartea lui Stalin (5.03.1953). Plenara CC al PMR din martie 1949 prevedea asocierea benevolă a populației satelor în gospodăriile agricole colective. Proprietarii de terenuri agricole au refuzat, în majoritatea situațiilor, înscrierea în GAC, percepută ca o cedare către stat a terenurilor pe care le dețineau.  Ana Pauker care dorea un ritm rapid de trecere la forme cooperatiste în agricultură, la care s-a raliat toată conducerea PMR, a introdus un regim de teroare pentru impulsionarea colectivizării, cu consecințe dramatice pentru locuitorii satelor.
A fost o rezistență puternică a țără­nimii pentru păstrarea proprie­tăților, a gliei moștenite, care de multe ori a înfruntat teroarea instituită, cu aportul activiștilor de partid sau a trupelor de securitate și miliție, pentru a-și apăra proprietatea. Spre exemplu, Securitatea întocmește la data de 1.07.1950 planuri de măsuri privind colectivizarea agriculturii și strângerea recoltelor, planuri care prevedeau printre altele: descoperirea uneltirilor dușmanului, măsuri drastice împotriva instigărilor și a celor care lansează zvonuri alarmiste, prevenirea atacurilor contra organelor de partid, înăbușirea  acțiu­nilor de revoltă etc.

Astfel, din vara anului 1950 până la moartea lui Stalin, pentru împotriviri la procesul de colectivizare au fost arestați zeci de mii de țărani. Astfel, Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ședința Biroului Politic al CC al PMR din data de 29.11,1961, recunoaște suferințele îndurate de țărănime în procesul de colectivizare, dar, deși vinovat, atribuie aceste excese doar pe MAI,  afirmând că „sub pretextul de a-i convinge pe mijlocași să-și îndeplinească obligațiile față de stat, porniseră pe calea represiunilor, la arestări de așa ziși chiaburi”. La aceste acțiuni de reprimare au participat însă și organele de partid, după cum recunoaște Gheorghe Apostol, fost membru în BP al CC al PMR, în memoriile sale publicate în anul 1998.
Ca urmare a împotrivirii popu­lației, cu toată teroarea dezlănțuită, doar 12 gospodării colective au fost înființate în perioada 1950-1953 în fosta regiune Baia Mare,  din cele 35 avute în vedere de statul comunist.

La începutul anilor ’50, a contat mai puțin adeziunea la acțiunile de transformare comunistă a socie­tății, în cea mai mare parte implicând supunerea necondiționată, impusă prin teroare. Totodată, au fost mărite artificial cotele obligatorii, pe care cei care dețineau terenuri erau obligați să le dea statului. De multe ori, după predarea acestor cote, agricultorii rămâneau fără alimente pentru traiul zilnic și astfel una din măsurile folosite de „statul de democrație populară” pentru a forța țărănimea să se înscrie în GAC-uri sau Întovă­rășiri Agricole. Pe baza  hotărârii C.C, al PMR din 1.03 și 18.09. 1951, s-au luat măsuri pentru excluderea elementelor așa-zise „duș­mănoase” din gospodăriile agricole colective2.

Acțiunile represive asupra popu­lației sunt clar evidențiate prin numeroase trimiteri în judecata condamnării sau mai grav execuții sumare ale celor care se împotriveau procesului de colectivizare. Astfel, în perioada 1950-1953, au fost condamnați 89401 de țărani sub diferite pretexte precum neîndeplinirea planului de culturi/ însămânțări sau nepredarea cotelor, iar 80077 pentru nedezmi­riștiri, nestropirea pomilor, faptul că nu au transportat lemne sau practicarea clandestină de meserii (potcovar, cioplitor lemne, fierar etc ). Între anii 1951-1952, au fost de asemenea arestați 34738 țărani, 22086 din categoria chiaburi, 7236 cu gospodărie mijlocie și 5416 țărani cu gospodărie mică pentru rezistența la colectivizare.
În anul 1959, în sistemul concen­traționar se mai aflau 5341 de țărani „contra­revoluționari”, 3686 dintre aceștia fiind condamnați, iar 1655 în prevenție3,4.

Pe parcursul lunii ianuarie 1952, are loc reforma monetară. Problemele și incidentele generate de aceasta au constituit un prilej de declanșare a luptei pentru putere la nivelul conducerii PMR. Plenara CC din 29.02-1.03 1952 a constatat greșeli grave în aplicarea reformei bănești, catalogate drept devieri de dreapta, atribuite lui Vasile Luca, ministrul finanțelor. Ana Pauker a încercat să-l apere pe Vasile Luca.
Apropiată de Stalin, fosta consilieră a acestuia pentru problemele cu România, totodată, nu a răspuns la unele solicitări venite din partea unor colaboratori ai lui Stalin, precum Molotov sau Vasinski, fapt ce a contribuit la ralierea acestora la îndepărtarea Anei Pauker din conducerea PMR. Acest fapt reiese clar din stenograma întâlnirii dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej și Stalin din luna aprilie 1952, la care au participat printre alții Molotov și Vasinski.  Cu acest prilej,  Gheorghiu-Dej a prezentat lui Stalin unele acțiuni ale Anei Pauker, printre care și colectivizarea agriculturii, catalogate drept devieri de dreapta. Gheorghiu-Dej, cu acest prilej, și-a luat, totodată, angajamentul de a continua lupta cu „dușmanul de clasă”.
Apreciind măsurile propuse de Gheorghiu-Dej, care erau în consens cu vederile lui Stalin precum și a altor participanți, Stalin nu a mai sprijinit-o pe Ana Pauker și, ca atare, poziția acesteia în conducerea PMR a fost șubrezită. Astfel, după o lună, la plenara CC a PMR din 27-28 mai 1952, nu a mai fost aleasă în BP al CC al PMR și apoi a fost demisă din  președinția Comisiei Agrare, care supraveghea colectivizarea agriculturii. Gheorghe Gheorghiu-Dej devine secretar general al PMR și principalul decident politic. Sloganul folosit la adunările organizate de partid este adaptat acestei situații, fiind menționat doar numele secretarul general al PMR „Gheorghiu-Dej, luptător pentru pace și popor”. Eliminarea Anei Pauker și a grupului acesteia din conducerea PMR a fost urmată, plecând de la angajamentele asumate de Gheorghiu-Dej, privind ascuțirea luptei de clasă, la internarea în lagăre de muncă a zeci de mii de persoane, pe baza HCM nr 1554/22.08.1952.  În conformitate cu această hotărâre, „în colonii de muncă vor fi reținuți și internați toți cei care prin faptele lor, direct sau indirect, primejduiesc sau încearcă să primejduiască regimul de democrație populară ....îngreunând construcția socialismului sau defăimează puterea de stat și organele sale, dacă acestea nu constituie sau nu pot constitui infracțiuni...”.
Astfel, la 15 august 1952 (Sfânta Maria), cu o săptămână înainte de publicarea HCM 1554, au fost arestați și in­ter­nați în colonii de muncă, pe baza propunerilor făcute de Direc­țiile Generale județene ale Securi­tății Statului, zeci de mii de per­soane printre care mulți țărani, care s-au împotrivit reformei agrare.

La 5 martie 1953, decedează Stalin. Hrusciov, care l-a succedat la putere, părea să ducă o politică mai liberală. Ca atare, a fost o perioadă în care conducerea PMR  nu a presat pe intensificarea acțiu­nilor de colectivizare așteptând instrucțiuni de la Moscova. Deși mijloacele brutale de impunere a colectivizării în România au fost în parte abolite, esența represivă a continuat.
În aceste condiții, prin HCM 308/1953, pentru a nu se încetini procesul de colectivizare a agriculturii, se stipula posibilitatea de trecere în proprietatea statului, la cerere, a unor terenuri deținute de anumite categorii ale populației, în particular neimplicate direct în agricultură (pensionari, meseriași, funcționari, elevi, studenți, preoți) care nu puteau lucra direct pământul. Chiar dacă prin acest HCM se prevedea trecerea benevolă în proprietatea statului a terenurilor, s-au făcut presiuni și amenințări cu pierderea serviciului, eliminarea copiilor din școli sau facultăți, cu închisoarea preoților etc. Instrucțiunile pentru aplicarea HCM 308/1953 (strict secret) prevedeau că persoanele „trebuie lămurite” să doneze terenul; această indicație a condus la multe abuzuri mai ales când interesele locale erau în joc. Vom da un singur exemplu. În timp ce numitul BT era internat de MAI la închisoarea din Pitești, apare o Notă prin care acesta donează Statului terenul pe care îl deținea.
Nu se admitea predarea la stat a terenurilor de către așa-numiții chiaburi, mulți dintre aceștia neputând lucra pământul (oameni în vârstă, bolnavi). Prin cedarea proprietății, aceștia nu mai puteau fi situați în schema luptei de clasă, ca parte a celor care sabotează colectivizarea. Terenurile deținute de aceștia, de multe ori, nu produceau recolte care să acopere cotele obligatorii și, ca atare, erau puși în situația de a cumpăra produse pentru a nu fi condamnați ca sabotori. Au avut mult de suferit și copiii acestora, dați afară din școală sau încorporați în trupele de muncă.
În această perioadă, de așa-zisa liberalizare, s-a căutat înființarea de întovărășiri agricole colective, deși cu puțin succes. Au fost făcute formal și analize privind unele abuzuri, în procesul de colectivizare, de către unele cadre din  MAI. În această perioadă, Securitatea este pusă sub conducerea organelor de partid  pentru a se evita tentative de lovituri de stat, cum a fost cazul Beria în URSS. Astfel, Nicolae Ceaușescu, la 17 iulie 1954, la o adunare cu primii secretari PMR ai județelor și șefi ai organelor de securitate, afirmă că partidul are drept de control asupra activităților organelor MAI, punând astfel securitatea sub controlul partidului.
Deși presa oficială laudă reușite, evoluția colectivizării a stagnat. Astfel, între 1953 și 1955, în jur de 75% din producția agricolă provenea din afara sectorului socialist. Suprafața arabilă a țării încadrată în sectorul socialist din agricultură, la finele anului 1955, reprezenta în jur de 26% din cea a țării, o creștere de 14% față de anul 1950, când statul era proprietar doar pe terenurile deținute de GAS-uri [5].
La 14.01.1954, sub conducerea lui Alexandru Moghioros, noul președinte al Comisiei Agrare, are loc o ședință de bilanț axată pe „transformarea socialistă a agriculturii” în care acesta s-a declarat nemulțumit de evoluția procesului de colectivizare [5].
Planurile de colectivizare au fost reluate în anul 1957 cu mai multă violență. La acest curs a contribuit și revoluția din Ungaria din anul 1956, care a reliefat pericolul pe care îl prezintă pentru regimul comunist proprietatea individuală. Țăranii care îndrăzneau să se împotrivească regimului, colectivizării sau nu predau cotele obligatorii erau aspru pedepsiți. Opunerea la confiscarea produselor, ca urmare a nepredării cotelor, se pedepsea cu 5-15 ani de muncă silnică și confiscarea tuturor bunurilor. În această perioadă, au avut loc mai multe revolte ale țăranilor, lichidate cu brutalitate de autoritățile comuniste. Nicolae Ceaușescu a fost implicat și după numirea sa ca ministru adjunct în Ministerul Forțelor Armate în colectivizarea forțată a agriculturii. Astfel, acesta a condus unitățile militare trimise să înăbușe revolta țăranilor din Vadul Roșca (Vrancea) la 4.12.1957. Au fost împușcați mortal 9 țărani, câteva zeci fiind răniți, iar 18 oameni arestați și condamnați la ani grei de închisoare. La 7.12.1957, s-au analizat în cadrul CC al PMR „unele probleme privind transformarea socialistă a agriculturii”. În locul lui Moghioros, absent de la întâlnire, primul care a luat cuvântul a fost Nicolae Ceaușescu, fapt atribuit rolului important avut, precum și a fermității de care a dat dovadă în reprimarea răscoalei țăranilor din Vrancea. Vina pentru nerespectarea principiului liberului consimțământ la înscrierea în GAC, a nemulțumirilor precum și a revoltelor, de data aceasta a fost atribuit executanților din teritoriu a dispozițiilor și sarcinilor trasate de partid. Totodată, Biroul Politic a aprobat măsurile luate pentru asigurarea ordinii în localitățile Suraia și Vadul Roșca, vinovatul pentru acest  masacru fiind Nicolae Ceaușescu. Se hotărăște, totodată, trimiterea de cadre bine pregătite pentru a lămuri țăranii asupra avantajelor colectivizării și, astfel, la creșterea ponderii sectorului socialist în agricultură.
 La plenara CC a PMR din 26.03.1959, s-a analizat proiectul de decret pentru „lichidarea rămășițelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în agricultură”.  Prin decretul elaborat cu prilejul plenarei, s-a interzis munca salariată a pământului sau darea în arendă. Pe această cale, au fost lichidate proprietăților așa-numiților chiaburi, considerați a exploata munca unor consăteni, care uneori ajutau în perioade de vârf la însămânțat sau la strânsul recoltei. Și represiunile au continuat până la finalizarea procesului de colectivizare, în anul 1962.
 Astfel, după 13 ani de colectivizare forțată, ani în care propaganda comunistă a fost însoțită de acțiuni de șantaj și de teroare, cu zeci de mii de țărani condamnați la închisoare sau lagăre de muncă, în care au pierit nenumărați oameni, s-a încheiat procesul de colectivizare. Acestui eveniment i-a fost consacrat o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naționale, la data de 27-30.09.1962, în prezența a 11.000 de țărani aduși cu forța la București. Și astfel s-a încheiat un capitol trist și tragic din istoria țării noastre, nimicirea proprietății țărănești. A avut consecințe nefaste, până în anul 1989, lipsa în mare măsură a produselor alimentare, fiind, printre altele, o caracteristică a perioadei de 27 de ani după colectivizare, în așa-numita „societate socialistă multilateral dezvoltată”.
Tragediile petrecute în cei 13 ani, pe parcursul cărora populația rurală a fost deposedată de glia strămoșească, păstrată cu atâta trudă de-a lungul multor generații, nu trebuie uitate, ca de altfel nici teroarea, umilințele de care au avut parte părinții sau bunicii noștri. Îi păstrăm în sufletele noastre cu pioșenie și recunoștință; prin acțiunile lor au creat premisele pentru schimbarea regimului de teroare, la societatea democratică în care trăim astăzi.
         
[1] G. Iancu, V. Tarau, O. Trasca, Colectivizarea  agriculturii în România.
 Aspecte Legislative, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2000.
[2] Arhiva  CC PCR, Secțiunea Agrară, Dosar Nr 21/1952, f.2.
 [3] Raportul Comisiei prezidențiale, 2009 p.438 și 433.
 [4] O. Roske (coordonator) Dosarul colectivizării agriculturii în România,1949-1952, Parlamentul României,1992.
[5] C. Tintariu ( coordonator) Colectivizarea în Teleorman (1949-1962), Rezistența și acceptare forțată, Editura Mega, Onești, 2011.