Colecţionarul de obiecte vechi, fiul pantofarului pentru care lucra Nicolae Ceauşescu

La o aruncătură de băţ de Baia Mare trăieşte fiul pantofarului pentru care lucra în tinereţe Nicolae Ceauşescu. „Nelu Mitică” din Şurdeşti este un mare iubitor de obiecte vechi, ajungând la performanţa ca obiectele cu poveşti deosebite să-l găsească pe el şi nu invers.

Oamenii îl ştiu în Şurdeşti ca „Nelu Mitică”, pentru că „Mitică” îl chema şi pe tatăl său. Şi de la „Nelu Mitichii” numele i s-a transformat în „Nelu Mitică”. Sunt puţini cei care-l ştiu cu numele din buletin, Ioan Dumitru Dănilă, cu toate că este în sat din 1972 de când s-a căsătorit. Provine dintr-o familie cu 12 copii, tatăl său fiind din Tulcea, iar mama din Dăneşti, comuna Şişeşti. Ca o curiozitate, este fiul pantofarului pentru care lucra în tinereţe Nicolae Ceauşescu. Tatăl său cu nişte prieteni făceau pantofi sub Podul Grant din Bucureşti, iar pe Ceauşescu îl trimiteau să-i vândă şi să le aducă de mâncare. Tatăl său îi povestea că nu-l lua în serios pe Ceauşescu atunci când lucra pentru el, dar îi era de folos pentru că „era bun la şmecherii” şi „fura sticle cu lapte şi le aducea de mâncare”. Apoi, tatăl său s-a însurat şi a venit în Maramureş.

Nelu Mitică are 63 de ani, a lucrat ca şofer şi din ’86 a fost la Mina Şuior. După ce a intrat în pensie, în 1997 şi-a descoperit o adevărată pasiune pentru colecţionarea obiectelor vechi. „Primele obiecte pe care le-am adus au fost o bardă de abator şi o bucată de oţel de ascuţit, nemţeşti, pe care le am de la un măcelar din Baia Sprie. Şi apoi tot am adunat obiecte vechi. De asemenea, mi-au plăcut rădăcinile de fag şi m-am tot dus şi am scos din pământ rădăcini pentru că au un aspect extraordinar. Pur şi simplu de ornament, dar aceste rădăcini sunt legate una de alta ca într-un fagure, ca să înţeleagă toată lumea. Încet, încet am găsit farfurii vechi, mi-a adus şi fratele meu şi au auzit şi prietenii ce preocupări am şi am adunat diverse obiecte şi din satele învecinate. Ce au zis oamenii de preocuparea mea? Mulţi nu ştiu că aceste obiecte sunt importante şi că este păcat să se piardă”, spune Nelu Mitică.

Uneori chiar a suferit din cauza indiferenţei oamenilor pentru obiectele vechi: „la un moment dat, am vorbit cu un bătrân în Inău să îmi dea 30 de farfurii vechi de pe vremea ungurilor, şi, când m-am dus după ele, în două săptămâni, bătrânul murise, iar fiica lui le aruncase într-o groapă. Am încercat să adun cioburile, dar nu am putut să le potrivesc nicicum”.

Cea mai veche piesă pe care a găsit-o este o ladă de zestre din lemn pe care a adus-o din Negreia. „Un lucru deosebit este că pasiunea mea pentru obiecte vechi o ştiu mulţi prieteni aşa că am primit inclusiv opinci vechi din Sibiu şi obiecte vechi din Italia.

Cea mai interesantă poveste a unui obiect? Toate au câte o poveste, dar poate că cea mai interesantă este povestea unui mojar mare. Pe acesta l-am găsit în Şişeşti, la horincie. Trebuia pământ să lipească cazanul. Am mers eu să aduc pământul de care era nevoie şi, încărcând cu lopata, am dat peste ceva tare. Era noapte şi nu mi-am dat bine seama, şi, când m-am uitat mai bine, era un mojar din fontă”.

I-am cerut să facă un inventar pe scurt a colecţiei pe care o deţine: „Am costume populare vechi şi tot ce era nevoie pentru ţesut la război, de la războiul de ţesut până la vârtelniţă, meliţă etc. Ştergurile sunt făcute de soţia mea, când a fost fată, cusute la război. A fost o vreme când am căutat maşină de tors şi nu găseam niciuna completă, iar acum am trei. Trofeele de vânătoare le-am cumpărat tot din pasiune. Am blană de mistreţ şi vulpe, şi multe coarne de cerb şi căprior. Colecţia încă nu este completă. Îmi trebuie nişte „laibăre”, un fel de cojoace pentru costumul popular, dar la noi nu sunt aşa de groase, ci sunt din catifea. Şi un costum popular bărbătesc. Unele dintre obiecte au trebuit reparate, dar nu foarte mult. Am pus sticlă la icoane, şi am reparat ceasurile cu pendul. Toate ceasurile pe care le am funcţionează. Am un candelabru care a fost al tatălui lui Vida Geza, aşa mi-a spus cel de la care l-am luat din Baia Sprie. De asemenea, am şi un candelabru dintr-o biserică ce a fost renovată, iar candelabrul vechi l-am primit eu. Am, de asemenea, diverse modele de oale de lut vechi.

Prima maşină de cusut veche din colecţie este cea austriacă, perfect funcţională, şi abia apoi am adăugat şi maşina de cusut a mamei mele. Am lopeţi vechi cu care se făcea urma în zăpadă. Şi uite-aşa, din ’97 am adunat mii de obiecte vechi, unele primite, iar altele pe care le-am plătit. Am şi cufărul cu care au mers în armată bunicul şi tata, un cufăr din Primul Război Mondial.

Am găsit o covată care are cel puţin 200 de ani. Interesant este că, deşi este deformată şi ruptă pe margini, nu este crăpată deloc. Pot să spun că mi s-a dezvoltat privirea pentru obiectele vechi numai după ce m-am apucat să le adun, că înainte parcă nu le vedeam dacă nu eram interesat de aşa ceva. Şi pe măsură ce pui un obiect lângă celelalte, îţi dai seama că parcă lipseşte şi altceva şi începe o nouă căutare. Toate se leagă”.

Ioan Dănilă spune că nu şi-a făcut colecţia pentru a atrage turişti sau vizitatori, şi cu toate că i s-a oferit o maşină nouă pe tot ce are, a refuzat să se despartă de obiectele pe care le-a strâns cu atâta drag:

„Pe cuvântul meu, nu pot face o diferenţă, toate obiectele mi-s la fel de dragi pentru că pe toate le-am adunat cu pasiune şi fiecăruia îi ştiu povestea. Nu este o colecţie cu destinaţie, gen expoziţie. Eu nu am spus nimănui să îmi fac reclamă, pur şi simplu le-am adunat pentru mine. Singurul vizitator, în afară de prieteni, a fost prietenul unui prieten, care le-a filmat pe toate şi a dus filmul în America. Nu ştiu ce se va întâmpla cu această colecţie de obiecte vechi, dar eu sunt împăcat că le-am adunat şi le-am salvat, că altfel ar fi fost poate de mult aruncate sau stricate complet. Nepoţii mei sunt obişnuiţi cu obiectele acestea, vin şi se joacă pe aici.

Nepotul cel mare este clasa a IX-a, dar, crescând pe lângă aceste lucruri, nu i se par ceva deosebit, pentru că este obişnuit cu ele. Dar poate într-o zi îi vor trezi interesul şi curiozitatea. Într-o zi a venit cineva şi a zis să-i dau toată colecţia, cu tot ce am şi îmi dă pe loc un Mercedes nou. Era cu maşina în curtea mea. Dar am refuzat. Nu era în glumă oferta, pentru că el intenţiona să ducă toate aceste obiecte în străinătate şi în mod sigur i s-ar fi meritat schimbul. Dar eu nu am vrut să fac aşa ceva. Am găsit şi utilitate unor obiecte. De exemplu, din nişte coarne de berbec am făcut suport pentru servicii de cafea şi de ţuică. De asemenea, şi pipele le-am făcut eu.

Dintr-o curea veche de la un ham de cai am făcut un suport cum aveau mai demult frizerii pentru ascuţit briciul”.

În afară de colecţionat obiecte vechi şi ciudate, tot timpul i-l ocupă munca în gospodărie. Spune că cea mai mare satisfacţie a sa este că-i sănătos şi că a putut să-şi ajute familia. A construit două case şi a ţinut în frâu o gospodărie cu multe animale, pentru că la un moment dat avea 6 cai. Frumoşi.

„Tata era prieten cu Nicolae Ceauşescu. Au lucrat împreună sub Podul Grant din Bucureşti. Tata făcea pantofi sub podul din Bucureşti, împreună cu alţi pantofari ambulanţi. Talpa o umplea cu pământ, punea un tălpic pe deasupra şi o cosea de restul pantofului. Iar pe Ceauşescu îi trimitea să vândă pantofii pentru că era mai descurcăreţ, şi el aducea lapte şi mâncare din banii obţinuţi pe pantofi. Punea pământ în talpa pantofilor că atunci era moda să fie pantoful cu talpa groasă şi trebuia să scârţâie. Îmi spunea că nu îşi dădea nimeni seama că pantofii au talpă de lut, pentru că în acea perioadă, după război, se putea vinde orice. Tatăl meu a fugit de acasă şi s-a făcut pantofar ambulant. Asta, deşi bunicul era cel mai mare chiabur din Tulcea, având 22 de hectare de vie, cu cramă şi toate celelalte. Bunicul nu a fost arestat ca şi ceilalţi chiaburi, pentru că avea relaţii între cei de la Partid, şi a fost ultimul căruia i-a fost confiscat pământul în ’56. După ce nu a mai lucrat cu Ceauşescu, tata a venit la Salva Vişeu şi la Mină la Baia Sprie. Tata a lucrat 21 de ani în mină. Îmi spunea că nu îl lua în serios pe Ceauşescu când lucra cu el. Pentru că Ceauşescu era doar „băiatul cu potolul”, cel care aducea mâncare şi care fura sticle cu lapte. Pe el îl trimitea cu distribuţia pantofilor pentru că era „bun la şmecherii”. Tata şi alţi băieţi făceau pantofii sub Podul Grant şi îl trimiteau pe Ceauşescu să îi vândă, iar el aducea şi de mâncare din acei bani. Erau pe atunci pantofari ambulanţi, oameni interesaţi să facă un ban. După aceea, Ceauşescu a ajuns preşedinte UTC şi s-a lansat”.

Ioan Dănilă

 

 

„Am găsit şi obiecte despre care nu am ştiut la ce s-au folosit. De exemplu, a trebuit să-i întreb pe bătrâni când am găsit o tigaie cu picioare de metal, dar la care tava se învârte. Şi ştiţi la ce se folosea? Mai demult, bătrânii o puneau pe sobă şi pe această tigaie încălzeau oala cu sarmale, pentru că era de lut şi nu putea fi pusă direct pe plită”.

Ioan Dănilă

 

 

„Am avut şi noroc că am întâlnit oamenii care să mă ajute să îmi completez colecţia. Multe le-am găsit fără să vreau, de parcă obiectele se chemau singure unele pe altele. Pot să spun că obiectele m-au găsit pe mine, nu eu pe ele.”

Ioan Dănilă