Școala băimăreană de minerit, a fost și nu mai este

 În ultima perioadă de timp tema redeschiderii mineritului neferos a apărut în agenda politicienilor. Chiar dacă tema nu este prezentată în linia întâi a discuțiilor, ea există și, probabil, urmând campanii electorale importante va fi abordată la vedere. Apoi, contextul economico – militar actual duce spre o reluare a activității miniere neferoase. După cum se știe, industria metalurgică cu produsele realizate se află la baza economiei. Deci, reluăm mineritul și reactivăm industria metalurgică, iar pe orizontală se merge la celelalte ramuri industriale. Asta este teoria, în practică lucrurile stau altfel. Nu avem industrie metalurgică deoarece inteligenții anilor 1990-2007 au închis tot. Să presupunem că redeschidem capacitățile productive închise. Dar cine lucrează acolo. Poate cea mai importantă problemă este lipsa personalului calificat.

În Baia Mare am avut scoli și facultăți pentru pregătirea muncitorilor, a specialiștilor. Dar au fost închise. Am vorbit cu profesorul universitar Ioan Bud despre acest fenomen. Profesorul băimărean are date și informații despre ce a fost școala băimăreană pentru minerit. Dezvoltarea unei civilizații se bazează pe nivelul și calitatea activității de formare a cadrelor specializate pentru diferitele domenii de activitate. Școala este cea care formează specialiștii, aceștia dezvoltă ramurile industriale în care se implică și acestea sunt fundamentul dezvoltării societății.

Fiecare perimetru în exploatare impune existența cel puțin a unui specialist minier, având în vedere complexitatea problematicii acestui domeniu: documentații tehnice specifice, lucrări de deschidere și pregătire a zăcămintelor, derocări mecanice și cu explozivi (doar școala de mine deprinde absolvenților săi întreaga tehnică de derocare cu explozivi), transport și aeraj, norme specifice de protecția muncii, protecția zăcămintelor și a mediului.

Formarea civilizațiilor s-a bazat pe exploatarea și valorificarea resurselor minerale. În primele etape, această exploatare era realizată empiric, acumulându-se de-a lungul timpului experiență, care a evoluat și s-a îmbogățit, transformându-se în artă. Arta s-a perfecționat de-a lungul timpului și s-a transformat în știință. Știința a avut nevoie de un loc de manifestare și a apărut școala. Chiar în epocile moderne a fost greu de delimitat știința de artă în domeniul minier. Cei implicați nu au avut interesul să separe știința de artă, ci au fost mândri să păstreze această simbioză. Întreruperea bruscă a activității miniere distruge arta și este foarte dificilă recuperarea ulterioară a acesteia.

În Baia Mare (precum şi în alte zone miniere din România), arta minieră a ajuns la un nivel ridicat prin venirea meșteșugarilor din diferite colțuri ale Europei, în special de pe latura germanică și poloneză. La început au fost fondate școli pentru formarea muncitorilor minieri, pentru pregătirea acestora în toate activitățile specifice muncii de extracție mecanică, termică și cu explozivi; transportul minereului, fabricarea și întreținerea utilajelor; evacuarea apelor, aeraj; prepararea minereurilor și metalurgie. Ulterior au fost înființate școli superioare pentru pregătirea și formarea cadrelor de conducere. Astfel, în Baia Mare în 1864, s-a înființat prima școală minieră, cu durata studiilor de 3 ani, având ca scop pregătirea cadrelor necesare organizării şi conducerii minelor.

În 1835 se înființează la Săcărâmb, prima Școală (Școala Medie de Minerit) cu specializare minieră din Transilvania și sud-estul Europei în limba germană până în 1881, ulterior în limba maghiară până în 1906. În anul 1862 aceasta se transformă în Institut de Subingineri cu profesori străini.

În 1864, prin decret domnesc, (al lui Alexandru Ioan Cuza) se înființează Școala Superioară de Poduri, Șosele, Mine și Arhitectură la București iar apoi, în 1920, printr-un decret al Regelui Ferdinand se înființează Școlile Politehnice de la București și Timișoara, cu câte o Facultate de Mine și Metalurgie. În 1948, se înființează la Petroșani Institutul Cărbunelui, care devine în 1957 Institutul de Mine (pentru o lungă perioadă de timp rămâne singura școală superioară de mine)

În concluzie, până în anul 2019 (an în care se sistează la Baia Mare), puteam vorbi despre 155 de ani Învățământ Minier la Baia Mare (cu întreruperi între 1940 – 1945 și 1949 – 1969), 75 de ani la Săcărâmb, 98 de ani la București (1864 – 1957) și 72 de ani la Petroșani (din 1948 până în prezent – 75 de ani în 2022 – cu un viitor incert, care depinde de capacitatea de înțelegere a importanței acestei activități educaționale de către conducătorii noștri).

Tot în acest context s-au dezvoltat iar ulterior au dispărut de pe lângă unitățile de învățământ superior, școlile de formare a cadrelor tehnice medii: școli de maiștri minieri, de artificieri, topografi minieri și geologi. Azi se remarcă lipsa de preocupare pentru formarea continuă a cadrelor din acest domeniu dificil.

Toată această lipsă de interes pentru formarea de cadre competente în domeniul minier se reflectă în activitatea de producție și întocmirea documentațiilor tehnice: proiectarea și execuția din domeniul închiderilor de perimetre miniere (halde de steril, iazuri de decantare, spații subterane și la zi); exploatarea și siguranța salinelor; modul de întocmire a monografiilor de perforare împușcare și execuția împușcărilor; calitatea rocii derocate pentru lucrări de infrastructură (agregate ce nu respectă normativele tehnice de calitate privind caracteristicile de rezistență și geometrie).

În ultimul timp, în România, școala minieră superioară a ajuns în impas iar cea medie și profesională în colaps. Dezvoltarea infrastructurii, construcțiilor etc, impune exploatarea și valorificarea resurselor minerale care se bazează pe specialiști.

Mineritul este considerat una din cele mai vechi activități a omului, afirmație susținută de faptul că marile subdiviziuni ale evoluției civilizației umane au primit denumiri legate de regnul mineral: epoca pietrei, epoca bronzului, epoca fierului, epoca uraniului (sau epoca de aur).

România este o țară importantă, atât ca suprafață cât și ca populație, cu un potențial geo minier remarcabil, exploatat și valorificat din perioade istorice. În perioada închiderii mineritului s-a vehiculat ideea că resursele noastre ar fi epuizate sau prea sărace. Această afirmație a fost contrazisă de rezultatele obținute de numeroase companii private în cercetarea și explorarea minieră. În momentul în care aceștia și-au exprimat intenția de a exploata, a apărut un curent potrivnic ce susținea că exploatarea rezervelor trebuie făcută de statul român. Cu toate acestea, statul român a sistat activitatea de exploatare în momentul în care prețul metalelor la bursă a atins cote istorice, chiar dacă existau capacități de producție, rezerve deschise și/sau pregătite, experiență și personal calificat.

Pentru desfășurarea activității din domeniul exploatării și valorificării resurselor minerale este necesară formarea specialiștilor la nivelurile: profesional, tehnic și ingineresc.

Dacă școala românească nu mai formează ingineri, companiile care vor veni să investească în valorificarea resurselor vor fi silite să aducă specialiști din alte țări. Astfel, România – care era cândva furnizoarea unor cadre de specialitate bine pregătite și apreciate în Europa și în lume – va deveni importatoare de ingineri minieri.

Pentru utilizarea energiei nucleare este necesară exploatarea şi procesarea uraniului (avem resurse), însă fără o pregătire profesională nu se poate. Şi în acest domeniu am clacat, mai întâi am blamat prin profesioniști bine pregătiți, ca ulterior să închidem (la Baia Mare) sau să compromitem (la Petroșani). În prezent există un deficit major de specialiști, însă nu se vede şi nici aude, poate ne trezim într-un moment, numai să nu fie prea târziu. Orice strigăt în acest sens era considerat o nebunie (fapt trăit cu indignare de cei conștienți), ne-a explicat profesorul băimărean.