Clopotele credinței din noaptea Învierii

Aşa cum stă, cocoţată „deasupra Băii Mari”, mănăs­tirea Habra pare o „fortă­­reaţă”. O fortăreaţă a patriotismului şi a credinţei care veghează asupra Ţării Maramureşului. De fapt, puţini ştiu că tocmai acesta era în vechime rolul mănăstirii: de a veghea asupra ţării. Mănăstirea Habra este singura mănăstire din judeţ care poartă hramul „Învierii Domnului”. De fapt, însăşi povestea ei este una despre În­viere şi despre credinţa că, lui Dumne­zeu, toate îi sunt cu putinţă…

Acum patru secole, se știa că pe colina Habrul, „de la marginea Țării Chioa­rului, de deasupra Băii Mari”, exista un lăcaș de închinăciune din „vechime”. Mănăstirea se numea Habru sau Habra, iar dintr-o scrisoare a Episcopului Serghie al Maramureșului aflăm că aceasta era a doua ca însemnătate în acest spațiu sacru, după Mănăstirea „Sfân­tul Arhanghel Mihail”, de la Peri, fiind înzestrată, ca și prima, de aceiași voievozi maramureșeni, Balc și Drag, nepoții descălecătorului Dragoș Vodă. Menirea din vechime a așezământului era aceea de a se ruga „pururi sfinților, pentru rămânerea țării noastre”. Dar mănăstirea nu susținea doar prin rugăciune cauza națională.
La 2 iunie 1600, episcopul Efrem de la Habrul semna un act sinodal, la Su­ceava, unde venise la chemarea lui Mi­hai Viteazul, Domnul care a unit sub sceptrul său cele trei ţări române.
La 3 decembrie 1604, „Mănăstirea Habra din ținutul Chioar de deasupra Băii Mari” este atestată astfel, pentru prima dată (împreună cu Mănăstirea Peri de peste Tisa, astăzi în Ucraina), într-o scrisoare a episcopului Serghie al Maramureşului, ambele aflându-se sub autoritatea sa. Documentul exprimă îngrijorare față de nesiguranța în care se aflau bisericile și mănăstirile ortodoxe și bunurile acestora, față de abuzurile săvârșite împotriva lor, multe suferind distrugeri. Faptele se datorau atât sprijinului pe care clerul românesc îl acordase lui Mihai Viteazul, cât și luptelor generate de Contrareformă.
La 1614, Mănăstirea Habra nu mai exista. Potrivit unui memoriu al preo­ţilor şi nobililor români, din ţinuturile Baia Mare, Chioar şi Sătmar, trimis la 15 septembrie 1614 autorităţilor vremii, mănăstirea „de opt ani s-a pustiit de tot”, călugării fiind alungaţi de către un nobil, clădirile, dărâmate, chiar și clopotul luat. I-au fost răpite: câmpiile, luncile, viile, heleşteele, ogoarele, livezile, pădurile. Cererile românilor de a se restitui proprietatea mănăstirii, spre a o reface, au rămas, se pare, fără un răspuns vreme de 400 de ani.

Totuși, biserica a rămas în sufletele oamenilor, iar în noaptea de Înviere, pe locul vechii mănăstiri se zăreau flăcări. Iar oamenii spuneau că se aud bătând clopotele. Legenda mai spune că cineva a vrut să ia clopotul, să-l ducă în altă parte, și acesta s-a „durgălit” și a ajuns tot în mlaștina unde se afla biserica! Și clopotul de acolo cântă.
După Revoluție, mănăstirea a fost reclădită și așezată, din nou, de strajă Neamului, pe dealul Habru. Din această uriașă credință, încă din primăvara anului 1990, s-a reluat obiceiul secular al pelerinajului de Paști pe Habru, unde legenda spune că la miezul nopții de Înviere, „deasupra bisericii înghițite de mlaștină ardeau pe locul sfânt flăcări și se auzea clopotul vestind Învierea”.
Aici s-a așezat o cruce, iar la 16 februarie 1996, la cererea Episcopiei Mara­mureșului și Sătmarului, s-a aprobat reîn­ființarea mănăstirii, cu hramul „În­vie­rea Domnului”.

La 25 august 1996, Preasfințitul Justin, Episcop-vicar la Episcopia Maramu­re­șului și Sătmarului, a sfințit piatra de temelie a noii mănăstiri și de atunci, cu trudă și credință, noul așezământ a continuat să se dezvolte. S-a îmbogățit și cu un al doilea hram, în 1999, „Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureș”, dat paraclisului în care se slujește în prezent.
Iar autoritățile locale sprijină reluarea tradiției focului de Paște, din acest an. Viceprimarul comunei Groşi, Gavril Ardusătan, spune că: „Există o legendă păstrată în mai multe variante, cert este că focurile reprezintă un obicei străvechi, fără să fie determinată cauzalitatea lor. Practic, focurile reprezentau o modalitate de alarmare în caz de pericol, chiar tătarii când au venit de la Cavnic, să atace cetatea Băii Mari, au venit pe râul Cavnic şi au atacat din sud şi, pro­babil că, din perioada atacurilor tătare, focurile au rămas ca sistem de alarmare a publicului. Obiceiul focului de Paşte poate fi legat şi de curăţenia de primăvară, care presupunea arderea deşeurilor vegetale. Coroborate, a rămas tradiţie ca pe dealurile Groşiului, care erau vi­zibile din fiecare parte a satului, se făcea, la 12 noaptea, focul şi se striga de pe un Deal pe altul cu formula de salut „Hristos a Înviat”, şi se răs­pundea „Adevărat a Înviat”, astfel că a rămas un element de unicitate, particularitate locală şi s-a păstrat cu mândrie şi patriotism local până în zilele noastre şi se pare că nu va dispărea. Există şi legenda că de Paşti se aude dangătul clopotului din pământ. Obiceiul este înfru­museţat prin participarea artiştilor taragotişti care dau o nuanţă culturală. Acest obicei se face de când eram mic”.

Mănăstirea din suflet

Sute de ani, inclusiv în anii grei ai comunismului, localnicii din cele trei sate ale comunei Groşi mergeau,
într-un pelerinaj tăcut, la locul unde se bănuia că a existat mănăstirea şi pe terenurile care i-au aparţinut cândva. De asemenea, şi istoria ei e păstrată vie şi transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie.

Curios este că locurile din apropierea mănăstirii au nume cu semnificaţie religioasă: Galilei, Habrul şi Călugăresc.

Istoria recentă a unei mănăstiri reînviate

S-a crezut multă vreme, datorită asemănării denumirii, că mănăstirea de pe „Habrul” se afla undeva în Hebron. În anii ’70, a fost identificat aici locul vechii mănăstiri, s-a reconstituit şi s-a publicat istoria ei.
La 15 aprilie 1990, de Sfintele Paşti, credincioşii din Groşi şi Ocoliş, în frunte cu preoţii, au reluat pelerinajul şi rugăciunile pe Habrul, după 30 de ani de interdicţie. S-a hotărât şi reclădirea mănăstirii.
Sprijinul Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, reînfiinţată în noiembrie 1990, a Întâistătătorului ei, PSSa Justinian Chira, a fost hotărâtor pentru reînființarea Mănăstirii Habra. PSSa a încredinţat misiunea începerii lucră­rilor de construcţie, iniţial a schitului, apoi a mănăstirii, pr. Protopop Ioan Colţan, parohul Groşilor.
În 1992, Primăria comunei Groşi a donat terenul necesar reconstrucţiei mănăstirii.
La 16 februarie 1999, Patriarhia Română aproba înfiinţarea Mănăstirii Habra, ca mănăstire de maici.
La 8 noiembrie 1999, Mănăstirii Habra i se atribuie al doilea hram, al „Sf. Arhangheli MIHAIL ȘI GAVRIL”, în memoria lui Mihai Viteazul, la 400 de ani de la intrarea în Alba Iulia, ca principe al Transilvaniei.
Iar la 26 august 2001, se sfinţeşte „Capul lui Mihai Viteazul”, monument în bronz (sculptor Ioan Marchiş), la comemorarea a 400 de ani de la martiriul voievodului român, erou al Bisericii şi al Neamului său.

 

„Există o legendă păstrată în mai multe variante, cert este că focurile reprezintă un obicei străvechi, fără să fie determinată cauzalitatea lor. Practic, focurile reprezentau o modalitate de alarmare în caz de pericol, chiar tătarii când au venit de la Cavnic, să atace cetatea Băii Mari, au venit pe râul Cavnic şi au atacat din sud şi, probabil că, din perioada atacurilor tătare, focurile au rămas ca sistem de alarmare a publicului”.
Viceprimarul comunei Groşi, Gavril Ardusătan