CINE DECIDE SI CINE APLICA DECIZIILE IN UE?

Formularea politicilor in Uniunea Europeana este extrem de complexa, data fiind diversitatea intereselor, numarul de state membre implicate si caracterul specific al procesului decizional transnational. Oricine poate vedea ca UE nu este un stat clasic, unde politicile sunt decise in dialogul dintre guvern si parlament. De la inceputurile procesului de integrare europeana, unui al treilea partener crucial, Comisiei (initial Inalta Autoritate), i s-a acordat sarcina initierii si punerii in aplicare a politicilor. De aceea, trebuie subliniata in primul rand pozitia specifica a Comisiei Europene, inainte de a trece la rolul celorlalti actori cheie: Parlamentul, Consiliul si Curtea de Justitie. Comisia Europeana In opinia parintilor fondatori, Comisia consta dintr-un grup limitat de „tehnocrati”, respectiv experti profesionisti, numiti de guvernele lor, dar servind in mod exclusiv interese europene. Acesti comisari ar putea fi comparati cu guvernatorii bancilor centrale, numiti de guvernele lor, pastrand insa o distanta critica fata de acestea. Desi nealesi, legitimitatea lor provenea din calitatea procesului decizional si a politicilor elaborate. Aceasta filozofie initiala este inca valabila, dar dimensiunea organizatiei a fost modificata in mod dramatic in urma extinderii Uniunii, ajungandu-se astazi la un numar de 27 de comisari, dupa numarul statelor membre. Mai mult, un personal de functionari publici inalt calificati sprijina acest colegiu de comisari. Impartita in directii generale (DG), aceasta birocratie este bratul operativ al UE. In ciuda acestor aparente, Comisia nu este un guvern in sensul traditional. Rolul sau se concentreaza pe functiile de pregatire si propunere a politicilor, precum si de punere in aplicare a acestora. Luarea propriu-zisa a deciziilor tine de statele membre, cel mai des in interactiune cu Parlamentul European. Cu alte cuvinte, daca dinamica procesului de formulare a politicilor intra in sarcina Comisiei, guvernele statelor membre si Parlamentul European sunt decidentii finali. Consiliul de Ministri si Consiliul European In contrast cu Comisia, devotata intereselor „europene”, se considera ca statele membre promoveaza interesele nationale. Consiliul de Ministri si Consiliul European sunt intr-adevar reprezentantii supremi ai statelor constitutive ale Uniunii. In mod foarte corect, acestea sunt numite „stapanii tratatelor”, deoarece toate aranjamentele de baza se fondeaza pe consensul lor. Totusi, in practica zilnica a formularii politicilor, acestia reprezinta doar unul din cei trei actori majori, chiar daca unul crucial. De fapt, interesul european si interesele nationale sunt in cele mai multe cazuri convergente. De aceea, Consiliul nu este prin definitie oponentul Comisiei sau Parlamentului, dar poate accentua alte aspecte si, mai ales, doreste sa limiteze cheltuielile. In orice caz, Consiliul, cu numeroasele sale comitete de lucru si cu grupul sau de reprezentanti permanenti ai statelor membre (COREPER) este o contragreutate a puterii tehnocratice a Comisiei. Ministrii se intalnesc in diverse configuratii. Consiliul „Afaceri Generale”, compus din ministrii afacerilor externe, abordeaza chestiunile de natura generala. La fel de importante sunt anumite reuniuni „specializate”: de exemplu, ministrii de economie si finante (ECOFIN), ministrii agriculturii si pescuitului etc. Pe langa reuniunile regulate, oficiale, cele neoficiale exploreaza posibilitatile de realizare a consensului in principalele probleme aflate la ordinea zilei. Incepand cu 1974, sefii de stat si de guvern se reunesc si in mod regulat (de 4 ori pe an), discutand chestiuni strategice si dezvoltarea generala a Uniunii. In mod treptat, „reuniunile la varf” ale acestora s-au oficializat. In consecinta, „Consiliul European”, dupa cum este denumita reuniunea acestora, devine o institutie separata, un fel de organ decizional suprem. Intre timp, reuniunile Consiliului de la toate nivelurile sunt conduse de o presedintie rotativa. Curtea Europeana de Justitie Cu sediul in Luxemburg, CEJ si-a construit de-a lungul anilor o reputatie solida, nu numai in privinta solutionarii disputelor juridice, ci si in domeniul interpretarii autoritare a dreptului european. Nu trebuie uitat ca aplicarea zilnica a legii este in primul rand responsabilitatea instantelor si agentiilor nationale. Astfel ca judecatorii „nationali” consulta destul de frecvent CEJ inainte de emiterea verdictului. In urma cauzelor aduse in fata Curtii de la Luxemburg si a interpretarilor date la cererea instantelor nationale, s-a dezvoltat o intreaga „jurisprudenta”, un corpus consistent de drept european care suplimenteaza tratatele. Cel mai bine cunoscut exemplu al impactului CEJ asupra intelegerii de sine a Uniunii este principiul conform caruia dreptul european are prioritate (suprematie) asupra dreptului national. Aceasta decizie a Curtii a fost in sfarsit integrata ca un principiu de baza in Tratatul Constitutional. In 1989 s-a infiintat un Tribunal de Prima Instanta pe langa Curtea de Justitie, lasand mai mult spatiu CEJ pentru dezbaterea cazurilor celor mai semnificative. Fiecare stat membru este reprezentat de un judecator in fiecare instanta. Deciziile sunt emise de „camere”, cele mai multe avand intre 3 si 5 judecatori. Pe scurt, CEJ nu este o institutie a UE, dar este un actor crucial, data fiind vigilenta sa constanta in aplicarea statului de drept si contributia sa la formarea unui cadru juridic consistent. Urmeaza Parlamentul European... Gavril ARDUSATAN