CHARLES DE GAULLE, presedintele celei de-a cincea republici franceze

* Charles de Gaulle a avut un rol determinant in procesul de trecere de la a patra la a cincea republica franceza. General si om politic francez, de Gaulle a devenit in 1940 sef al guvernului francez din exil, iar in 1945 a fost ales de catre Parlamentul francez prim-ministru. La 8 ianuarie 1958 a fost ales presedinte al Frantei, post pe care l-a pastrat pana in 1969. In urma declaratiei de razboi dintre Franta si Germania, la 3 septembrie 1939, de Gaulle a fost numit comandantul Armatei a V-a tancuri. Dupa semnarea armistitiului dintre Franta si Germania, Charles de Gaulle s-a refugiat la Londra, de unde a lansat o lunga serie de apeluri catre francezi pentru continuarea luptei impotriva nazistilor. La 18 iunie 1940, de Gaulle s-a adresat poporului francez prin Radio Londra, de la mocrofonul BBC, chemand francezii la rezistenta. In timp ce maresalul Pétain punea sa fie judecat in contumacie si condamnat la moarte, de Gaulle s-a instalat in fruntea voluntarilor Frantei Libere si apoi a Consiliului de Aparare a Imperiului, organizand participarea trupelor coloniale franceze la actiunile miloitare ale Aliatilor. La 13 iunie 1943 a instalat la Alger Comitetul de Eliberare Nationala, transformat apoi in guvern provizoriu. Dupa eliberare a fost ales sef al guvernului de catre Adunarea Constituanta, dar dupa putine luni a decis sa-si dea demisia, nemultumit de puterea partidelor si nedispus sa „guverneze prin compromisuri”. Incepea in felul acesta batalia impotriva celei de-a Patra Republici franceze. In 1947, de Gaulle a intemeiat RPF (Rassemblent du peuple Français), in disputa cu partidele, de pe pozitii anticomuniste si puternic nationaliste. Dupa cateva succese electorale initiale, participarea la jocul parlamentar l-a obligat totusi la o crescanda acceptare de acorduri. In 1953 de Gaulle a decis sa paraseasca viata politica si sa se retraga in viata particulara. Reintoarcerea la rampa politica a coincis cu colapsul celei de-a Patra Republici aflata sub povara razboiului din Algeria. In fata amenintarii cu o rebeliune militara si a razboiului civil (in Alger militarii creasera un Comitet Civil si Militar de Salvare Publica), lui de Gaulle i-a fost incredintata sarcina de a forma guvernul cu puteri depline pentru o reforma constitutionala (1958). La urmatoarele alegeri, noua miscare gaullista denumita „Union pour la Nouvelle République” (UNR), obtinea majoritatea relativa a voturilor. Ca presedinte al Frantei, inca de la inceputul mandatului sau, Charles de Gaulle s-a angajat sa respecte cinci principii, care urmau sa stea la temelia noii Constitutii: 1) sufragiul universal este izvorul puterii; 2) puterea executiva trebuie sa fie absolut delimitata de cea legislativa; 3) guvernul este raspunzator in fata Parlamentului; 4) justitia trebuie sa fie total independenta; 5) Constitutia trebuie sa fixeze raporturile dintre Franta si „popoarele asociate”. O comisie compusa in parte din parlamentari urma sa lucreze la elaborarea, in conformitate cu aceste principii, unei noi Constitutii, care va fi cea a Republicii a V-a. Guvernul, adica generalul de Gaulle, isi rezerva dreptul sa o aprobe, dar, in ultima instanta, poporul insusi avea sa se pronunte pe calea unui referendum. O comisie prezidata de Jacques Rueff a fost insarcinata cu stabilirea unui plan de reforme economice si monetare. Independenta puterii executive rezida in intregime in presedintele repubicii, ales de un corp electoral de peste 80.000 de persoane. Puterea legislativa slabeste, senatorii si deputatii nemaiputand sa fie ministri. Adunarea Uniunii Franceze a fost dizolvata. Institutia cea mai originala a devenit Consiliul constitutional, format din noua membri desemnati de presedintele republicii, Adunarea nationala si Senat. De aceasta institutie tinea intregul contencios electoral si constitutional. De Gaulle a vizitat de mai multe ori Algeria cutand o solutie pentru iesirea din criza. In septembrie 1958, in timp ce vizita Algeria pentru a treia oara, in discursul sau de la Constantine, de Gaulle a schitat un plan de refacere economica si de industrializare a Algeriei. Un an mai tarziu, de Gaulle a facut un pas decisiv: a oferit Algeriei autodeterminarea. Minoritatea franceza din Algeria a inceput sa-si manifeste nemultumirea si dezamagirea. In 1960, dupa ce toate teritoriile Africii negre au devenit, unele dupa altele, republici independente, presedintele Frantei a incetat sa mai fie si presedinte al Algeriei. Studentii francezi din Alger au provocat o rascoala in cartierul facultatilor, sustinuti de o mare parte a minoritatii franceze. Musulmanii s-au manifestat abia in timpul ultimei vizite a lui de Gaulle in Algeria, moment in care au loc ciocniri cu fortele armate. Plecarea sefului statului francez a fost insotita de un adevarat macel, care nu i-a smuls lui Charles de Gaulle nici macar un singur cuvant de regret. La 5 iulie 1962, inaltul comisar al Frantei a predat prerogativele sale autoritatilor algeriene, intrerupand astfel 132 de stapanire franceza a Algeriei. Franta avea sa mai pastreze pentru cativa ani dreptul de a folosi instalatiile de la Mers el-Kébir si poligonul de instructie de la Hammaguir. Chemat la putere pentru a pastra Algeria sub dominatia Frantei, de Gaulle a inceput insa tratativele cu guvernul provizoriu algerian si, cu toata insurgenta terorista a militarilor colonialisti, a recunoscut independenta fostei colonii, convins ca numai pe aceasta cale natiunea franceza ar fi putut sa-si regaseasca o stabilitate. O reforma constitutionala realizata in 1962 a facut sa devina mai solida puterea personala a lui de Gaulle prin alegerea prin vot universal a presedintelui republicii, caruia ii era rezervat controlul direct al politicii interne si externe a tarii. Mai mult, de Gaulle a recurs in mod amplu la votul direct al poporului prin instrumentul referendumului. In politica externa a favorizat recuperarea prestigiului Frantei, accentand tendinta de a se elibera de sub hegemonia SUA: a promovat constituirea unei forte nucleare autonome, a facut ca Franta sa iasa din structura militara integrata a NATO, dar nu si din alianta politica (1966) si s-a opus admiterii in CEE a Marii Britanii, considerata ca prea legata de interesele SUA. Conceptia lui legata de o „Europa a patriilor”, ostila acordarii de puteri efective institutiilor supranationale, a blocat dezvoltarea in sens federalist a institutiilor europene, in timp ce tratatul de cooperare semnat la 22 ianuarie 1963 cu cancelarul german Adenauer a constituit prima manifestare a axei Paris-Bonn. In 1968, Charles de Gaulle s-a confruntat cu puternice manifestatii de protest studentesti, urmate de o greva generala declansata de sindicate si partide politice. Aceasta a paralizat puterea politica in timpul lunii mai, provocand o criza severa. Conform parerii prorpiilor sai partizani, de Gaulle a fost surprins de o criza pe care nu a prevazut-o si nu a inteles-o. Presedintele a ordonat reprimarea manifestatiilor studentesti, impotriva parerii majoritatii ministrilor care inclinau spre o conciliere. Intre 14 si 18 mai 1968, de Gaulle a vizitat Romania. In timpul absentei sale din Franta, greva a capatat amploare. Presedintele a lasat impresia unui om epuizat, secatuit de energie, coplesit, imbatranit, descurajat si fara solutii. Cu toate acestea, alegerile organizate in luna iunie au insemnat un mare succes pentru gaullisti, dar acest succes nu a putut redinamiza puterea. Presedintia parea desprinsa de realitatea franceza, iar increderea nu a fost restabilita pe deplin. In 1969 un referendum popular i-a respins propunerile de reforma a Senatului si a regiunilor si de Gaulle a raspuns infrangerii prezentandu-si demisia. Un anunt laconic i-a anuntat demisia: „Incetez sa exercit functiile mele de presedinte al Repubicii. Aceasta decizie intra in vigoare astazi la amiaza.” La 9 noiembrie 1970, in timpul unui joc de carti, Charles de Gaulle a suferit un anevrism. Dupa douazeci de minute, s-a stins din viata. In seara zilei in care au fost celebrate funeraliile sale la Colombay, in timp ce numerosi sefi de stat din strainatate s-au adunat pentru a-i onora memoria la catedrala Notre-Dame din Paris, mai multe sute de mii de parizieni au marsaluit pe bulevardul Champs-Elysées, sub o ploaie marunta, pentru a oferi omagiul lor fostului presedinte al Frantei. Gaullismul a ramas miscarea apolitica franceza ce se revendica de la Charles de Gaulle, sustinatorul unei politici interne bazate pe puternicul rol al sefului statului si pe o politica externa care sa valorifice rolul national si prestigiul Frantei. Miscarea gaullista a fost protagonista politicii franceze chiar si dupa moartea lui de Gaulle. „Un exil regretabil” Alegand cariera militara, in 1908, Charles de gaulle a intrat al 119-lea din 221 de locuri la Scoala Militara de la Saint-Cyr, unde a studiat timp de patru ani. Dupa cateva luni de practica a absolvit, in 1912, ca diplomat. In acelasi an s-a incorporat in infanterie si a fost repartizat in Batalionul 33 infanterie la Arras, unde s-a aflat sub comanda colonelului Pétain. Locotenent la inceputul primului razboi mondial, de Gaulle a fost numit capitan in ianuarie 1915. A fost ranit de doua ori la inceputul razboiului. Curajul, inteligenta si capacitatile sale strategice l-au determinat pe comandantul batalionului sa-i propuna functia de adjunct comandant de batalion. Pe 2 martie 1916, batalionul sau a fost atacat si distrus aproape in intregime de inamic in timpul apararii satului Douaumont din apropiere de Verdun. Ranit la picior, a fost facut prizonier de catre germani. Dupa o tentativa esuata de evadare, de Gaulle a fost transferat la Ingolstadt, in Bavaria, unde exista un lagar pentru ofiterii luati prizonieri. Perioada petrecuta la Ingolstadt avea sa o numeasca dupa razboi „un exil regretabil”. De aici a incercat, fara succes, sa evadeze de cinci ori. A fost eliberat dupa armistitiul din 11 noiembrie 1918. Ioan BOTIS