Chapada Diamantina

Bun venit la bord. Însoţitoarele de zbor zâmbeau la intrare şi noi răsuflam uşuraţi. Brazilia a fost o provocare. A arătat mii de feţe, unele teribile, altele nespus de frumoase.

Ne-am luat adio de la Brazilia printr-o plimbare de cinci zile prin Parcul Naţional Chapada Diamantina. Numele parcului vine de la stâncile abrupte (chapada) şi de la diamantele găsite în zonă la mijlocul secolului al XIX-lea.

E o oază în deşert, aşa spun localnicii despre parc. Şi tind să îi cred. În fond, cu cât mai aproape de parc, cu atât mai multă verdeaţă. Am ajuns în Lençois, unde   ne-am şi cazat şi apoi ne-am întâlnit cu ghidul care ne-a dat primele indicaţii despre cele 5 zile. Pentru oricine ajunge acolo, un ghid de-al locului e absolut necesar. În primul rând, pentru a descoperi cărările spre peisaje incredibile şi tot în primul rând spre a evita riscul de accidente.

După 15 ani petrecuţi explorând parcul cu turişti din toată lumea, Hernandes, ghidul nostru, ştia şi care pietre sunt alunecoase pe traseul ales. Cazaţi, cu bagajele semi-despachetate, am ieşit să cunoaştem oraşul, o mixtură cosmopolită de localnici cu viziune şi străini din cele mai diferite colţuri ale lumii care au venit, s-au îndrăgostit şi au rămas. Lençois e un orăşel calm, unde, spune ghidul nostru, localnicii au înţeles că se poate trăi din turism şi că asta implică respectul pentru posesiunile vizitatorilor.

Spre bucuria noastră, oraşul are o rată de criminalitate redusă şi am putut dormi ca nişte prunci, cu obloanele deschise şi fără griji. Prima zi a fost cea mai dură, am mărşăluit 20 de kilometri. Zece dus, apoi o baie binemeritată în piscinele naturale cunoscute ca Aguas Claras, de pe traseul Morrăo (Muntele).

Eu mă împiedicam frecvent, cărarea era îngustă şi la orice întoarcere cu aparatul foto la ochi ieşeam de pe traseu. Însă nu se putea altfel, natura sculptase în piatră cum nu mai văzusem! La întoarcere, după alţi zece kilometri, am oprit la alte piscine naturale, la Mucugezinho. Eram absolut epuizaţi, la sfârşitul zilei, toropiţi, atât de obosiţi, încât abia târziu am putut adormi. Ne-au ieşit pe nas toate zilele de muncă sedentară.

A doua zi, ghidul a ales un traseu mai puţin dificil, cu mai multă umbră. Am mers cu maşina până la malul unui mini-Pantanal, unde ne aşteptau bărcile cu vâslaşi cu tot. După câţiva kilometri de vegetaţie exotică, admirată în sunetul faunei ce se trezise devreme şi al plescăitului regulat al apei, a venit momentul de a schimba şlapii cu bocancii, urcam spre piscinele naturale ale râului Roncador. Eu n-am mai văzut aşa ceva. Nici nu aveam unde. Şi am spus asta în fiecare zi a călătoriei.

Piscine naturale, săpate în piatră de capriciile naturii şi de foamea omului pentru strălucirea diamantelor. Un peisaj mixt, modelat acum doar de natură, căci explorarea diamantelor a încetat când cineva suficient de puternic încât să facă lege dintr-o idee, a priceput că goana după diamante risca să distrugă potenţialul natural al zonei pentru totdeauna. Şi că nu merita. Încă o scaldă şi apoi alţi zece kilometri până la comunitatea quilombola Remansso, unde trebuia să plătim vâslaşii.

Quilombolas sunt satele ce adăpostesc urmaşii urmaşilor foştilor sclavi de origine africană ce au reuşit să fugă de pe plantaţii şi să se refugieze în sânul naturii de biciul proprietarilor ce exploatau largi zone agricole. Azi, satele lor beneficiază de suport guvernamental pentru a păstra cât de mult din modul de viaţă tradiţional care atrage turişti în fiecare an. A treia zi, aproape de oraş, am decis să ne aventurăm într-una dintre cele mai mari peşteri din Brazilia, Gruta do Lapăo.

Cu lanternele aprinse şi multă grijă din partea ghidului nostru, am experimentat un traseu solicitant, de doar un kilometru, cu coborâri ce ne-au dat de furcă pe ici, colo. Peştera nu uimeşte prin formaţiuni geologice, e relativ tânără, dar uimeşte prin spaţiu, prin mulţimea de traseuri posibile, unde nu puţini au fost cei care s-au pierdut, prea încrezători în busola proprie şi ignorând sfatul de a contracta un ghid. Undeva pe la mijlocul traseului, am stins lanternele şi am tăcut cu toţii, era momentul să vedem întunericul şi să ascultăm liniştea absolută. Ne-am continuat apoi drumul spre ieşire. După alţi câţiva kilometri cu maşina, am ajuns la Poço do Diabo (Puţul Diavolului), cascadă şi piscină naturală, ce fac deliciul doritorilor de aventuri ceva mai extreme, ce nu se sfiesc să se lanseze spre apă alunecând pe corzi dispuse în diagonală, de la cel mai înalt punct al cascadei până la baza marginii din sens opus a piscinei.

Şi pentru că nu degeaba se numesc sporturi extreme, nu cade bine oricui să-şi ia avântul, riscând să coboare zbierând ca un copil terorizat de injecţii precum un tânăr brazilian decis să demonstreze găştii că el e bărbat. Ultima zi din an (2012) şi penultima zi a călătoriei noastre, Cachoeira do Sossego (Cascada Liniştii) şi Ribeirăo do Meio (Râul de Mijloc). Traseul a fost mult mai tehnic decât cele din zilele anterioare, cărări de piatră cu urcuşuri şi coborâri abrupte, piscine naturale pe drum, un petec de canion şi apoi cascada în toată măreţia ei. Ghidul ne-a avertizat să nu sărim de pe marginile înalte ale piscinei formate sub cascadă pentru că în sezonul ploios apa vine în aşa cantitate şi cu atâta putere încât pietrele de pe fundul lacului piscină se schimbă precum pietricelele într-un caleidoscop de jucărie.

La întoarcere, ne-a fost dat să vedem un tobogan natural, la Ribeirăo do Meio, unde cei curajoşi sau nesăbuiţi, după caz, se avântă în picioare, ca pe un derdeluş, pe piatra scăldată în apă. Seara, ajunşi acasă, deja obişnuiţi cu oboseala, ne-am aventurat din nou în oraş.

Pentru noi, străinii, era o gură de aer proaspăt, căci în zona unde locuiam, opţiunile culturale erau inexistente, în timp ce cochetul Lençois ne-a oferit până şi muzică live pe străzi. A fost o noapte de Revelion relaxată, în şlapi, că altceva nu puteam încălţa după o zi de bocanci. Am râs de noi înşine că am cărat câte o ţinută elegantă pe cap de turist cu gândul că aveam să petrecem în maniera tradiţională, cu cămăşi şi rochii călcate la dungă. O prietenă mi-a explicat apoi de ce atâta lume era îmbrăcată în alb. Pentru că la brazilieni, noul an se întâmpină ţinând cont de un cod al culorilor. Verde pentru bani, roşu pentru pasiune şi alb pentru pace. Restul nu le mai ţin minte, albul mi-a rămas în minte datorită frecvenţei.

Ultima zi, un off-road pe drumuri nisipoase până la Poço Verde (Puţul Verde), da, alte piscine naturale ce şi-au căpătat numele de la culoarea apei şi unde, aviz, peştişorii te ciupesc de orice zgârietură pe care o găsesc. O relaxare înainte de ultima parte a aventurii, urcuşul pe Morro do Pai Inacio (Dealul Tatălui Inacio), cartea de vizită a parcului ce apare pe majoritatea cărţilor poştale cu numele parcului. De aici, după o urcare de 600 de metri, am avut prilejul să ne închinăm în faţa naturii, pentru peisajul ce ni l-a aşternut la picioare.

Cuvinte n-am avut, dar am promis tacit, eu şi partenerul meu de viaţă, că avem să revenim, pentru că dacă ce am văzut de acolo de sus nu e cel mai spectaculos peisaj al parcului, atunci avem obligaţia de a explora alt traseu, Vale do Paty, ce concurează pentru locul întâi în topul celor mai spectaculoase traseuri naturale din lume. Şi cu asta, am spus adio Braziliei frumoase, fascinante şi capricioase, petrecând apoi încă o lună luptând piept la piept cu birocraţia necesară părăsirii unui loc de muncă, iar în ultima zi cu lacrimile, căci, printre personaje inconsecvente, am reuşit să descoperim oameni de profundă valoare. Pentru ei, pentru Vale do Paty şi pentru Rio, poate vom reveni într-o zi.