Cetatea Chioarului

* Este posibil ca, dupa invazia tataro-mongola din 1241, Cetatea Chioarului sa fi facut parte dintr-o retea de cetati din piatra si caramida, refacute sau atunci ridicate. Cetatea Chioarului (castrum Kewar) a fost construita in a doua jumatate a sec. al XIII-lea, dar pomenita numai pe la inceputul sec. al XIV-lea si de numeroase ori in secolele XV-XVII. Pe masura alungarii mongolo-tatarilor, dupa invazia din 1241, teritoriile de la nord de raul Somes au fost reintegrate regatului maghiar. De prin anul 1245, se poate sesiza o preocupare intensa a regalitatii pentru a readuce Maramuresul sub ascultare. Unii cercetatori au acceptat existenta Cetatii de Piatra (Chioar), prin dovada oferita de Capitulul din Nitra, din 1246, prin care Paul, fiul lui Nicolae din neamul Goth-Keled, a cedat comitelui Stefan, din aceeasi familie si pamantul din jurul unei cetati, de langa raul Lapus, si cetatea adiacenta. Hotarul strabatea si sesul Lapusului, care ses delimita din dreapta drumului spre Coas, pana sub dealurile actualului sat Berchezoaia, pana la raul Chechis. Aparitia Cetatii de Piatra poate fi situata in deceniile 6-7 ale secolului al XIII-lea. Locul ales oferea o serie de factori naturali in sprijinul apararii. Inaltarea Cetatii de Piatra a fost o realizare de mare interes strategic, dictata de nevoia de aparare din timpul lui Stefan al V-lea (coregent intre 1257-1269; rege intre 1270-1272). Centrul districtului romanesc cu acelasi nume, cetatea Chioar in a doua jumatate a sec. al XIV-lea ajunge in stapanirea voievodului Transilvaniei, apoi a voievozilor maramureseni, fratii Balc si Drag, care o stapanesc – ei si urmasii lor – peste un secol. Cea mai mare dezvoltare a cunoscut cetatea Chioar in secolele XV-XVI, cand stapanea un domeniu foarte intins, format din 58-94 de sate. Ladislau Kan a incurajat ambitiile sociale ale elitelor locale, intrand in conflict cu regele Carol Robert. Dupa un conflict militar, in ianuarie 1315 pacea a fost instaurata dupa ce comitele de Bereg, Toma Jáki, a reusit sa ocupe Ugocsa, Maramuresul si Satmarul. Regele a obtinut cetatea Ghilvaci si cetatea Cheewar (neidentificata, eventual Chioar). Luptele au reizbucnit in anul urmator, atunci cand aceiasi rasculati s-au aliat cu o serie de potentati din partile de nord ale Transilvaniei. Tabara coalitiei a luat prin lupta misterioasa cetate Cheewar capturandu-i castelanul, pe Desideriu de Elewanth. Dezideriu de Elewanth a rezistat o vreme in Cetatea de Piatra atacurilor trupelor lui Ladislau Kan. Era slovac de origine si apartinea primei generatii de conducatori militari ai lui Carol Robert. Ostas incercat, legat prin interese de cel care l-a numit comandant, a aparat Cetatea de Piatra pana in anii 1316-1318. Devotatul regelui si ostasii sai au fost atacati si supusi unui asediu indelungat, la o data care nu se cunoaste. Reusind sa dea foc structurilor de lemn ale cetatii, adversarii l-au silit pe comandant sa iasa la lupta deschisa, dar a fost infrant si luat prizonier. O diploma regala din 1319 ii aduce elogii lui Dezideriu de Elewanth si ii acorda noi mosii; reiese ca isi reluase activitatea militara. Cetatea de Piatra nu mai e amintita o vreme; e firesc sa credem ca era inca grav avariata si nu a reprezentat interes pentru fostul ei comandant. Putem deduce si faptul ca, pe la 1316-1318, cand s-au desfasurat evenimentele de mai sus, a avut dimensiuni mici si a fost vulnerabila, datorita lemnului intrat in structurile ei si ale anexelor interioare. Carol Robert de Anjou si fiul sau, Ludovic I, au dat din nou atentie sporita zonei somesene si Maramuresului, ca urmare a planurilor de cuceriri in Galitia si Moldova. Reconstruirea Cetatii de Piatra a avut acum o justificare in plus. Unii istorici au asimilat-o cu cetatea Cheewar, implicata in evenimentele militare anterioare anului 1319. Este mentionata dupa 1372 (document fara data), ca o cetate regala, iar in 1378 este daruita pe veci fratilor Balc si Drag, fosti voievozi ai Maramuresului. Va ramane in stapanirea lor intregul Ev Mediu. Despre jurisdictia asupra locuitorilor castelaniei scrie si un document care priveste domeniul privat al Chioarului. In Chioar (ca si in Banatul montan, Hateg, Maramures, teritoriile sasilor si secuilor) aparitia cetatilor regale pare sa se fi indeplinit destul de simplu. Regalitatea nu avea concurenta unei nobilimi ambitioase, ci opera cu si prin intermediul acelor conditionari, pe care izvoarele incepusera sa-i numeasca si nobili, fara ca ei sa fie cu adevarat dintre aceia. Intocmirile teritoriale romanesti care ocupau Poarta Somesului interziceau intrarea in Transilvania a celor veniti de pe cursul superior al Tisei, din Pannonia. Identificarile si pe teren ale limitelor domeniului Satu Mare au permis avansarea ideii extinderii ducatului romanesc din Bihor, al lui Menumorut, pana in bazinul inferior al Lapusului. In bazinul Lapusului se constata evolutia, in secolele XII-XIV, populatiei romanesti pe care un document de la 1404 o arata structurata politic in jurul Chioarului. La aceasta data, domeniul cetatii avea circa 50 de sate romanesti. La vremea aceea, districtul Chioar era impadurit (ca si Maramuresul) in proportie de 85%. Cea dintai pomenire a institutiei voievodale e din anul 1367 si atunci in legatura cu voievozii maramureseni giulesteni: voievozii Drag si Ioan, fiii lui Dragomir, obtin cetatea Chioarului de la regele Ludovic de Anjou, drept rasplata pentru colaborarea lor in conflictul cu Bogdan, voievodul romanilor din Maramures si dupa 1359 voievodul Moldovei. Giulestenii vor fi organizat noua „feuda” dupa exemplul altor cneji si sate obstesti pentru asemenea „slujbe credincioase”. In anul urmator primei mentiuni, in 1368, e amintit un Gheorghe, fiul voievodului din Chioar (filius vaidae de Köváry), in realitate stapanul districtului Chioar, locuit in marea majoritate de romani, cu o traditie voievodala puternica. Cetatea de Piatra si domeniul ei devin astfel, un fief al Dragfiestilor, unde Balc, Drag si fiii lor, creeaza o adevarata „domnie” autonoma, recunoscuta si tolerata de regii maghiari atat pentru autoritatea pe care reusesc sa si-o impuna Dragfiestii, urcati pe cele mai inalte trepte ale ierarhiei feudale, recunoscuti ca atare de puterea centrala, care-i cultiva si-i onora cu dregatorii superioare, inclusiv aceea de voievozi ai Transilvaniei. Dragfiestii, care, innobilati, mai pastreaza totusi institutiile romanesti, intre care si pe aceea de voievod, dupa cum nu renunta nici la credinta ortodoxa, ctitorind biserici si patronand institutii ecleziastice – biserica si stavropighia din Peri. Suspiciuni pentru existenta unei cladiri similare unui „palat” exista si la Chioar. Despre Chioar stim ca avea capela si capelan in secolul al XVI-lea, fara sa putem decat presupune ca locul a fost marcat in vreun fel si in primul secol de utilizare. Despre capela Chioarului (cetate regala pana la anul 1378) ni se transmite, mult mai tarziu, intr-un urbariu de la sfarsitul secolului al XVII-lea, ca era plasat in cetatea de sus, respectiv in partea cea mai veche a ansamblului fortificat, si se descrie ca avand o „frumoasa bolta”, in parte deteriorata, deoarece deasupra ei se gaseau bucataria si locuintele nobiliare. Sunt semnalate ferestre de sticla si podele de caramida. Pana in epoca premoderna, datorita relativei sale izolari, cetatea Chioar a fost evaluata ca fiind foarte indicata pentru detentia unor personaje politice importante. Cetatea nu a avut vicecastelan. Din 1320, regii Angevini au inceput perceperea urburii de la minele de aur si argint, iar in 1327 monopolul regal asupra metalelor neferoase a fost extins. Raporturile au fost moderate de insasi permanenta a patru comiti-castelani maghiari care aveau atributii miniere prevalente (comites camerae). Chioarul controla aurul strans la Lapus (1393), poate si exploatarile de argint de la Baiut. Asocierea vamilor la cetati era o stare generalizata, recunoscuta si urmarita ca atare. Ea vine insa dintr-o alta realitate economica: circulatia de oameni si bunuri. Toate autoritatile erau constiente ca vama era sursa fundamentala pentru obtinerea de valori monetare. Fara intelegerea particularitatilor vamilor, o cetate ca aceea de la Chioar ar parea absolut inutila. Drumul principal dintre Ardeal si Maramures trecea la rasarit de cetate. La sud si nord de cetate, pe acet drum, toponimia inregistreaza doua „vaduri”. Trebuie sa fim constienti ca cetatile s-au amplasat intr-o geografie economica pe care o stapanim nedrept de trunchiat. Doar indata ce se face transpunerea pe rute medievale, o cetate impoziteaza dintr-o data circulatia. Vama de la Chioar este atestata in 1378. Justitia feudala a fost impusa foarte greu pe domeniul Cetatii de Piatra. Puternica vigoare a „obiceiurilor pamantului” a limitat sever posibilitatea dregatorilor feudali de a aduce reglementari straine in viata acelor obsti cu sarcini militare permanente. Singurele exceptii au fost satele unguresti Lapusel si Berchez. Hotarnicia din 1390 a domeniului Chioarului descrie limite ce pornesc de la confluenta Lapusului cu Somesul, ajung pana la varful Gutaiului la hotarul cu Maramuresul, o iau pe creasta muntilor spre rasarit si coboara apoi din nou la Somes, tocmai la Jibou. Domeniul avea deci o suprafata de peste 1.000 km2, iar din 1405 el cuprindea 58 de sate, dintre care 50 romanesti. In Chioar, rastimpul dintre 1401-1437 inseamna expansiunea maxima a relatiilor feudale, cu particularitatile specifice domeniilor de cetate, deoarece majoritatea asezarilor faceau parte din domeniul cetatii Chioar. Domeniul cetatii s-a constituit pana la 1437. Domeniul cetatii Chioarului, care forma de fapt districtul omonim, inmanunchea in 1405 50 de sate romanesti, cu 15 mai multe, 65 in 1566. Dintre acestea, doua erau unguresti (3%) si celelalte romanesti (97%). Aceasta situatie explica organizarea domeniului cetatii (districtului) Chioar in mai multe voievodate in secolele XVI-XVII. In 1595, Petru Cercel a fost inchis la Medias, apoi trimis la Chioar si, in sfarsit, la Hust, reusind sa evadeze abia in 1587, reincepandu-si periplul spre Venetia, apoi la papa. Transformat in a doua jumatate a secolului XVI, intr-un district dependent direct de principii Transilvaniei, tinutul Chioarului a capatat totodata o valoare strategica pana acum ignorata. Lupta indarjita pentru stapanirea cetatii, desfasurata grosso-modo, intre 1551 si 1711, se clarifica prin cercetarea datelor pe teren. Dupa dezagregarea Ungariei medievale in urma bataliei de la Mohács din 1526, partea superioara a regatului, incluzand o buna parte din Slovacia, a putut fi pastrata, cu greu, in fata ofensivei otomane, de catre Casa de Habsburg. Ungaria superioara romano-germana, fara sansa unei extinderi spre sudul bine stapanit de otomani prin pasalacul de Buda, s-a transformat rapid intr-un varf de lance indreptat la est de Tisa, spre principatul Transilvaniei. Propugnaculul Ungariei Superioare parea calea ideala pentru lansarea unei ofensive cuceritoare pe directia Portii Somesului. Antrepriza militara era manevrata din umbra de un grup de mari bogatasi ai sfantului imperiu romano-german, in frunte cu Fuggerii si Herbersteinii. Pentru ei, Ungaria Superioara trebuia sa fie tentaculul indreptat spre bogata zona miniera, aurifera, a Baii Mari. De aici rolul decisiv al cetatii si tinutului Chioarului in apararea frontierei nord-vestice a principatului Transilvaniei si a zonei miniere. De aici, atenta fortificare si modernizare, precum si mentinerea organizarii militare locale – vestitii puscasi romani de Chioar, rasplatiti cu privilegii nobiliare si, in primul rand, liberi. In noiembrie 1599, cetatea intra in stapanirea lui Mihai Viteazul. Stratigrafic, nu se constata, in jurul anului 1.600, vreun nivel de distrugere la Chioar. Putem presupune ca Cetatea s-a inchinat de buna voie Viteazului ca si celelalte cetati ale principatului. Tradarea lui aga Leca, care a predat lui Basta, in 1600, cetatile Chioarul si Uioara, a usurat unirea trupelor lui Basta cu cele ale nobilimii (in septembrie, inainte de data de 18, cand a avut loc batalia de la Miraslau). Dupa cucerirea Ungariei otomane si ocuparea Transilvaniei de catre habsburgi, la sfarsitul secolului al XVII-lea, soarta Chioarului era pecetluita, functionarea sa nefiind subordonata decat ideii apararii frontierei de nord-vest a principatului. Din aceasta pricina, dupa inabusirea ultimei rascoale antihabsburgice transilvane 1703-1711, care folosise ca baza si cetatea, fapt surprins arheologic, Chioarul a fost dezafectat, disparand dintre fortificatiile Transilvaniei. Odata cu aceasta s-a produs o structurare a retelei rutiere a zonei si a organizarii social-administrative a districtului, evidentiata si prin cercetarile de teren. In anul 1994, la Chioar, unele ziduri ale cetatii au fost desfacute cu plugul, de catre localnicii care nu auzisera de vreo lege a monumentelor istorice, pentru spolierea materialelor. Districtul Chioar Organizarea unui district regal al Cetatii de Piatra (Chioar) a fost impusa de nevoia asigurarii unui control direct, de catre Puterea Centrala, asupra regiunii Carpatilor Padurosi si a „Portii Somesului”, ca parte a sistemului de securizare a Transilvaniei, ai carei voievozi si mari nobili erau atat de mult inclinati spre actiuni centrifuge. Desi atestat documentar abia in 1378, bazele lui au fost puse in faza constituirii domeniului regal adiacent. Regalitatea a largit atributiile cetatii acordandu-i prerogative politico-administrative. Districtul de cetate a continuat, in acest fel, formula comitatului de cetate, dar la alte dimensiuni si pe masura altui context istoric. „Cetatea Chioar este asezata pe malul raului Somes, pe un munte ce se inalta pana la cer si cuprinde doua fortificatii foarte puternice care stau fata in fata. In afara de cetatea Devei nu se mai gaseste o cetate asa puternica.” (Evlia Celebi, in Calatori straini, VI, p. 558-559) Ioan BOTIS