Ceramica de Săcel, ceramica dacilor

 Localitatea maramureșeană Săcel este cunoscută și recunoscută pentru ceramica realizată într-un atelier ridicat deasupra unui cuptor ce datează de mai bine de 500 de ani. La Săcel s-a scris o pagină importantă despre breasla olarilor. În urmă cu zeci și sute de ani, și așa până în vremea dacilor pe aceste meleaguri olăritul a fost o ocupație importantă, aflată în centrul comunităților din acele vremuri. Dacă vorbim de olăritul maramureșean, de meșterii olari din Maramureș nu putem trece peste Săcel.  Cu acest îndemn am pornit spre centru olăritului din vremea dacilor.

Față de Baia Mare, Săcel este cam departe. Poți ajunge pe  două trasee. Treci Gutâiul și mergi pe la Sighet, Vișeu și ajungi într-un final la Săcel. sau mergi pe drumul Baia Sprie-Bârsana, de unde cobori la Călinești și ajungi la Săcel. Distanța este cam aceiași, doar serpentinele de pe Gutâi fac diferența.
Am plecat spre localitatea mara­mureșeană  dimineața devreme. Soarele încă nu a făcut legea așa că am putut merge mai confortabil. Șoseaua este foarte bună, semn că lucrările la Baia Sprie-Bârsana au fost realizate bine și rezistă traficului mare pe acest traseu.
În prima parte a drumului loca­litățile maramureșene se așază în salba drumului fără să iasă în evidență, dar spre Bârsana și apoi  mai încolo, comunele maramu­reșene sunt fermecătoare. Ai ce  vedea și te minuna, chiar dacă nu te oprești. După aproape două ore am ajuns în Săcel. Ne aflam ca într-un cazan care fierbea. Soarele a ocupat tot spațiul, iar aerul condiționat al mașinii gâfâie după aer curat și rece. Am întrebat în stânga și în dreapta cum ajungem la Casa Olarului din Săcel. Este singurul și a fost singurul olar al acestor vremuri. După câteva bâj­bâieli am ajuns pe o străduță ce ne-a dus la  destinație. O casă de lemn ce are pusă o tablă pe care scrie: Casa Olarului. După câteva în­cercări am reușit să intrăm în casă. În prima cameră, defapt singura, nu era nimeni. După alte câteva minute a venit un domn mai în vârstă să ne spună că Tănase Burnar vine în câteva minute. Ne-a invitat să privim în jur. În camera de la intrare, singura, universul ceramicii de la Săcel era expus pe pereți, pe rafturi și la roțile olarului. Electrice și manuale. Peste tot liniște, căldură și spiritul dacilor simțit ca o adiere de vânt.

Săcelul este o comună din județul Maramureș, compusă dintr-un singur sat, purtând aceeași denumire. Prima atestare documentară a acestui sat a fost în anul 1453.
Este ultima localitate de pe Valea Izei, aflată în amonte, de aici fă­cându-se trecerea spre Valea Vi­șeu­lui, spre nord-est și spre Tran­silvania, în partea de sud. Dintre personalitățile locale se remarcă olarul Tănase Cocian, născut în 1920, vestit pentru lucrul cu lutul și promovarea ceramicii de Săcel, atelierul acestuia fiind singurul din țară în care vasele roșii, ne­smălțuite, se lustruiesc cu piatra.
Astăzi, în atelierul lui Cocian  am găsit portretul acestuia făcut din lutul de Săcel. Stă pe un perete și veghează lucrul cu roata continuat de urmașii lui, Tănase Burnar și, actualmente, Dumitru Tănase Bur­nar, nepotul lui Tănase Cocian. Fiul lui Cocian, Tănase Burnar a lucrat mulți ani în atelierul din Săcel, după care a plecat în Germania pentru o viață mai bună. Tot acolo a plecat și fiul lui Dumitru Tănase Burnar. Cam 10 ani, cei doi au lipsit din Săcel, iar atelierul vestitului Cocian a suferit. Pe măsură ce au trecut anii au venit tot mai puținu turiști, iar stocul de vase, blide, oale rămas după munca celor doi plecați în Germania s-a epuizat.
În acest context și din multe alte motive, cei doi olari au revenit în țară în urmă cu un an și jumătate.
Dumitru Tănase Burnar a reînceput activitatea în atelierul lui Cocian, atelierul familiei Burnar, cunoscuți olari din Săcel, acolo unde se face ceramică ca pe vremea dacilor.

Acum, pe o căldură mare, îl aș­teptam pe nepotul lui Cocian. Dumitru Tănase a venit cu o bicicletă de la casa pe care o are în centrul Săcelului.
Un tânăr atipic unui olar, așa cum ne închipuim noi că  ar trebui să arate un meșter al lutului, îmbrăcat în blugi, ne-a spus că lucrează la casa pe care o are în centru și unde va muta atelierul. Așa am început discuția cu Dumitru Tănase Burnar. ,,M-am așezat la roată, prima oară, la o vârstă fragedă, 6-7 ani.Mi-aduc aminte că-mi ieșeau farfurioarele, mai mici, mai strâm­be, mai ovale, dar știu că-mi ieșeau, rămâneam cu ceva de la roată. Pe mine m-au învățat tatăl meu și bunicul.În prezent primesc copii la atelier, fac cursuri, dacă sunt doritori, ucenici nu am. Din punctul meu de vedere este foarte important ca turiștii care ne trec pragul să încerce, să facă ceva la roată, nu doar să cumpere de pe raft, pentru că așa și rămân cu ceva, știu că au lucrat ei acel vas, fie că e o căniță, o farfurioară, o oală de mici dimensiuni. Ei atunci pot să perceapă cu alți ochi ceramica și pot face diferența dintre o ceramică autentică sau dintre copii, pentru că, din păcate, în România, sunt mulți care vând diferite tipuri de ceramică, reali­zată în China, deci niște copii, niște kitsch-uri.
Atelierul în care ne aflăm a fost construit de părinții mei peste cuptor, ca să-l protejeze. Cuptorul este vechi de peste 500 de ani, există documente la Sibiu care îi atestă vechimea și e un bun de patrimoniu. Eu am ca plan de viitor mutarea atelierului la strada prin­cipală, pentru a oferi turiștilor accesul cu mașina și cazare. Îmi doresc să dezvolt atelierul într-un soi de tabără, adică omul care vine la mine și stă o săptămână, să plece de aici cu diverse învățături: să știe să sape pământul, să știe a face diferența între pământ bun și pământ mai prost calitativ. Așadar, doresc să mă axez pe cursuri. Asta presupune și mutarea atelierului într-un spațiu accesibil, bineîn­țeles, fără cuptor”, a spus meșterul maramureșean.

Dumitru Tănase Burnar are un dar aparte de a povesti, de a explica, de a descrie în amănunt tot ceea ce realizează în atelier și ceea ce visează să îndeplinească pentru familie, pentru copii și pentru meșteșugul olăritului.
,,Ceea ce e aici la Săcel e o ce­ramică roșie, nesmălțuită, îi ve­chea ceramică dacică, ca și formă, model, tehnică și noi ne-am dat toată silința și așa le-am menținut din tată în fiu. Singurul lucru pe care noi îl facem la oale îi să le lustruim cu o piatră, foarte fină, de diferite forme, datorită mișcării în apă, la noi se numește bghicășel. În momentul în care oala e uscată, undeva în proporție de 60-70%, luăm bghicășelul și frecăm bine-bine oala, adică o hroșnim. Prin acest proces, oala devine mai lucioasă și mai fină la atingere.
Lutul nostru este unul special, datorită lutului, ceramica de Săcel este așa deosebită și se poate folosi așa cum îi, simplă, fără glazuri. Se ia de aici din sat, dintr-o singură zonă, pe un deal, zona se numește Drovodeava. Acolo au săpat și bunicii, acolo am săpat și noi, și azi tot de acolo ne aprovizionăm cu lut. În momentul în care săpăm groapa se face o fântână, ca și fântâna la apă, o fântână tradițională, cu diametrul de 1,60 m – 1,80 m, depinde cum ne permite terenul. Săpăm până la 8 metri, de la acea adâncime încep straturile de pământ de care avem noi nevoie. Așadar, pământul se găsește între 8 și 12 metri. Datorită faptului că terenul nu este al nostru, săpăm practic în livada omului, suntem obligați să săpăm așa, tradițional, cu fântână, cu hașpoiul (un ax cu două coturi). Atunci, doi oameni învârt la hașpoi, unul sapă în groapă, pământul îl pui într-o căldare, aceasta se ridică, apoi iar ți-o lasă, și tot așa.
Pământul bun pe care-l găsim îl transportăm apoi cu o căruță. Pă­mântul are o anumită consis­tență, parcă ar fi o margarină, parcă ar avea o untură în compoziție, deci nu-i un pământ sec, nisipos sau cu pietriș. Când îl iei în mână și-l frămânți un pic, îl simți așa, ca pe o plastilină. Când mergeam la săpat, bunicul și tata ne explicau despre straturile de pământ, care e bun și care nu, ordinea în care le găsim, după un strat roșu, vine unul gălbui, apoi unul albastru.
În momentul în care se face oala, noi folosim niște instrumente simple, vechi, clasice, rudimentare. Se folosește fătiușul (bucată de lemn de fag care dă forma vasului după ce îl lucrăm din mâini și din degete). Se ține fătiușul pe exteriorul vasului ca să-i dăm forma și să fie mai fin. Mai avem nevoie de o sârmă cu care tăiem vasul de pe roată și de o pensulă, pe care o facem din lână de oaie. De asemenea, mai folosim și un burete, pentru a scoate excesul de apă care a curs în oală. Dimensiunile instrumentelor diferă în funcție de dimensiunea vaselor. Dar noi doar astea le folosim la masa olarului.
Și în olărit se aplică aceeași regulă ca în orice în viață, cât trăiești tot înveți, nici când ești pe ducă nu poți spune că ești expert, că le știi pe toate, tot mai este ceva de învățat. Cât trăim tot învățăm, mereu se schimbă ceva, mereu acumulezi de undeva ceva nou, iar asta te ajută să te dezvolți, să ai un stand frumos, să te simți bine cu ceea ce realizezi. În trecut, pe bunicii și străbunicii noștri nu îi interesau aceste lucruri, ei lucrau cu alte concepții, ei făceau ce era nevoie, pe ei îi interesa ca oala să fie bună, să țină laptele. Nu îi interesa decorul pe exterior sau dacă pe vas au rămas amprentele dege­telor sau mâna, pe ei îi interesa ca vasul să fie funcțional.
În zilele noastre, din păcate, vizitatorii care ne trec pragul atelierului sunt mult mai interesați de decorul vaselor, de aspectul lor, mai puțin de funcționalitatea acestora. Deși, eu mereu îi sfătuiesc să cumpere vase utilitare, să ia ceva ce să poată folosi, pentru că vasul nostru din lut este special, este bun așa cum este el din natură, nu are nevoie de glazuri și de smalțuri. El poate fi folosit ca atare și îmbătrânește odată cu tine, după mulți ani de folosință, îmbătrânește, își schimbă culoarea, el devine din roșu mai maroniu, e un sentiment așa plăcut să-l vezi cum se schimbă, că nu stă pe loc, așa cum nici tu nu stai.
Decorul se realizează în momentul în care se face oala pe roată, cu pensula. Este realizat cu o culoare neagră, pe care noi o obținem dintr-o piatră neagră, de-o duritate medie, se poate mărunți, face praf cu ciocanul, iar apoi vine diluată cu apă. Ea se uscă pe oală și după ardere nu se mai șterge niciodată. Se numește șar (culoarea neagră)”, ne-a explicat cu pricepere Dumitru Tănase Burnar.

Meșterul olar ne-a arătat cum se lucrează la roata manuală, ce în­seamnă să îți coordonezi mișcarea roatei cu piciorul, și mâna care modelează. Dumitru Tănase Burnar poate lucra fără probleme, dar folosește și roata electrică deoarece poate lucra un număr mai mare de obiecte. Mai departe ne-a spus ce se întâmplă cu vasele reali­zate. Până la arderea vasului, după modelare, vasul se lasă la uscat. Culoarea pe care o are vasul uscat este bej. Modelul pe vas se aplică cu „șar” întotdeauna pe roata de picior. După ce se face oala, se pune la uscat. Uscarea durează două-trei săptămâni, în funcție de forma vasului și de mărimea acestuia. După ce vasul e uscat, acesta se lustruiește cu bghicășelul (piatră albă de râu). După ce vasul este lustruit, se mai lasă la uscat pentru a fi gata pentru arderea în cuptor. Prin ardere, vasul își schimbă culoarea, din bej, el devine roșu. La final obiectele realizate și uscate „ca la  carte” vor fi arse în celebrul cuptor din Săcel.
Dumitru Tănase Burnar ne-a  dus la subsolul casei, acolo unde este cuptorul.  Acesta este obiect de patrimoniu, după cum ne-a spus meșterul maramureșean. El este menționat în documente aflate la Sibiu. Are o vechime de 500 de ani și își face datoria și acum. Dumitru Tănase Burnar are un mare „of”. este nemulțumit de faptul că statul, prin instituțiile care au în subordine astfel  de activități (olărit) nu ajută olarii, adevărați să își ducă mai departe activitatea. Meșterul ne-a spus că are familie, copii și trebuie să aibă surse de venit pentru a putea îngriji familia. La magazinul de produse realizate sunt zile în care face o anumită sumă de bani, dar sunt zile în care nu vine nimeni. ,,Trebuie să trăim!”, ne-a spus Burnar. Ar putea exista mai multe proiecte prin care olarul din Săcel să fie ajutat, chiar și să fie angajat pe zona  turistică și să producă ceramica de Săcel, o ce­ramică unică în lume. O ceramică ce vine din perioada îndepărtată în care dacii au locuit pe aici. Altfel meșterul renunță la activitatea curentă, își găsește altceva de lucru, iar olăritul rămâne un hobby.