Cel mai mare proces din istorie

* La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, japonezii s-au aflat in fata unei infrangeri de neconceput in urma cu putina vreme si a unei ocupatii militare nebanuite vreodata. Stupoarea, dezorientarea, apatia si resemnarea au facut loc curand unei condamnari violente a militarismului si ultranationalismului nipon. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, americanii au interzis toate organizatiile militariste si nationaliste japoneze, din randul carora au fost arestate aproximativ 600 de persoane. Ca si la Nürnberg, la Tokio a fost creat un tribunal interaliat, sub numele de International Military Tribunal for the Far East (IMTFE). Tribunalul a fost format din 11 judecatori ce reprezentau fortele invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial: SUA, URSS, Marea Britanie, Franta, China, Olanda, Canada, Australia, Noua Zeelanda, India si Filipine. Activitatea IMTFE s-a desfasurat in perioada 3 mai 1946-12 noiembrie 1948, data la care au fost pronuntate sentintele. Scopul a fost judecarea si condamnarea criminalilor de razboi japonezi. Cei care trebuiau sa devina eroii Japoniei au fost judecati in cel mai lung proces militar al omenirii. Tribunalul Militar International a judecat 28 de mari „criminali de razboi”, condamnand la moarte 7 inculpati. Doi inculpati au murit in inchisoare, in timpul procesului, din cauze naturale (Matsuoka Yosuke si Nagano Osami), 16 persoane au fost condamnate la inchisoare pe viata (exceptandu-i pe Koiso, Shiratori si Umezo, care au murit in inchisoare, ceilalti au fost eliberati in 1955), una la 20 de ani de inchisoare si una la 7 ani de detentie. In afara numeroaselor cazuri de puneri sub urmarire judiciara pentru crime de razboi, o vasta epurare a atins peste 200.000 de persoane, dintre care 180.000 de militari indepartati din functiile publice. Aceasta nu a impiedicat revenirea unui mare numar dintre condamnati in viata publica, la sfarsitul ocupatiei americane: 130 de „epurati” au fost alesi in Dieta in 1952 (adica o treime din deputati), iar trei dintre ei vor ajunge chiar prim-ministri intre 1952 si 1960, printre care Kishi Nobusuke, fost membru al guvernului Tojo, inchis multi ani pentru crime de razboi. Dupa procesul de la Tokio, alte procese impotriva japonezilor au urmat in numeroase tari ale Asiei, intre 1946-1951. Aproximativ 5.600 de japonezi au fost judecati in peste 2.200 de procese. Mai mult de 4.400 de persoane au fost condamnate la moarte. Multi colaborationisti de diferite nationalitati, vinovati si ei de crime de razboi, n-au fost judecati niciodata. Presedintele indonezian Suharto, spre exemplu, a servit si el in cadrul fortelor armate imperiale japoneze. Supravietuitori ai terorii impuse de japonezi in teritoriile ocupate au depus marturii despre atrocitatile comise de trupele nipone. Au fost constatate peste 80.000 de violuri care au avut ca victime fetite cu varste de pana la sapte ani. Se crede ca aceste violuri au facut parte dintr-un proces sistematic, soldati japonezi cautand din casa in casa viitoare victime. Violurile se produceau de multe ori in public, in timpul zilei, in fata membrilor familiilor celor violate. Se afirma ca multe femei au fost violate in grup, altele au fost retinute pentru a fi violate din nou, cu toate ca exista si practica des intalnita in care femeile erau ucise imediat dupa viol. Alte femei au declarat ca au fost obligate sa se prostitueze. Alte marturii vorbesc despre faptul ca militarii japonezi au obligat numeroase familii sa comita fapte incestuoase: fiii au fost obligati sa-si violeze mamele, iar tatii fiicele. Un caz aparte il constituie calugarii chinezi care isi dedicasera viata celibatului. Acestia au fost obligati sa se culce cu femei pentru amuzamentul japonezilor. Prizonierii de razboi erau ucisi prin diferite metode: erau mitraliati, ucisi cu baionetele, arsi de vii, spanzurati de limba sau decapitati, o metoda foarte populara printre ofiterii japonezi. Femeilor li se taiau sanii, iar cele insarcinate erau injunghiate cu baioneta. Martorii afirma ca soldatii japonezi aruncau copii in aer si-i prindeau apoi in varfurile baionetelor. Exista si critici care sunt aduse Tribunalului de la Tokio. O prima acuza este aceea ca au fost judecati doar japonezii, care reprezentau o putere invinsa, si ca alte incalcari flagrante ale legilor razboiului in timpul desfasurarii ostilitatilor in zona Pacificului au fost ignorate. Ori tribunalul ar fi trebuit sa judece toate crimele impotriva pacii si umanitatii din Extremul Orient. Doua exemple sunt mai ades aduse in discutie: bombardamentele atomice efectuate de americani la Hiroshima si Nagasaki, precum si invadarea de catre sovietici a Manciuriei si a unor teritorii japoneze, ambele catalogate ca fiind crime impotriva umanitatii. Imparatul Hirohito, cel care a fost comandantul suprem al fortelor japoneze in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a beneficiat de imunitate si i s-a rezervat un rol central in cadrul noului regim. Cateva crime majore, atacuri ale japonezilor cu arme biologice sau chimice, au fost trecute sub tacere in mod deliberat, deoarece americanii erau interesati de respectivele arme si doreau in acelasi timp ca acest subiect sa ramana secret. Crimele de razboi savarsite de japonezi reprezinta inca un subiect controversat pentru istoricii lumii. In general, termenul se refera la evenimente din perioada de afirmare a imperialismului japonez (sfarsitul secolului al XIX-lea - mijlocul secolului XX). Marile controverse privesc milioanele de morti si de prizonieri de razboi sau civili condamnati de japonezi la munca fortata. „Declaratia de la Potsdam”, acceptata de guvernul japonez la sfarsitul razboiului, face trimitere in articolul 10 la doua tipuri de crime de razboi comise de japonezi: violarea legilor internationale (inclusiv exploatarea prizonierilor de razboi) si obstructionarea tendintelor democratice ale poporului japonez (a libertatilor civile din Japonia). Coreenii, spre exemplu, considera crime de razboi toate asasinatele comise dupa ce japonezii au ocupat Coreea, in 1910, in timp ce americanii incadreaza in crime de razboi doar faptele legate de utilizarea violentei si degradarea drepturilor civile din perioada 1941-1945, adica din perioada in care SUA s-au aflat in razboi cu Japonia. Fondul controversei nu il reprezinta discutia de ordin cronologic, ci aceea legata de numarul total de victime. Istorici din numeroase tari considera ca armata imperiala japoneza (in special politia militara, kempeitai) si marina imperiala japoneza sunt responsabile pentru moartea mai multor milioane de civili si prizonieri de razboi. In opinia acestora, daca germanii se fac vinovati de moartea a 6 milioane de evrei si a 20 de milioane de rusi, japonezii au cauzat moartea a 30 de milioane de filipinezi, cambodgieni, malaezieni, vietnamezi, indonezieni, coreeni si a 23 de milioane de chinezi! Alte milioane de oameni au fost aduse la stadiul de sclavie in lagarele de munca fortata. Dintre cei sapte condamnati la moarte de judecatorii tarilor aliate, doar unul a fost civil: baronul Hirota Koki, fost ministru al afacerilor externe). Ceilalti sase au fost generali, unii dintre acestia ocupand de-a lungul timpului si importante functii politice: generalul Doihara Kenji (comandant al aviatiei japoneze), generalul Itagaki Seishiro (ministru de razboi), generalul Kimura Heitaro (comandant al fortei expeditionare din Burma), generalul Matsui Iwane (comandantul fortelor expeditionare din Shanghai), generalul Muto Akira (comandantul fortei expeditionare din Filipine) si generalul Hideki Tojo (fost prim-mistru al Japoniei intre 1941 si 1944). Cei sapte condamnati au fost executati prin spanzurare, in inchisoarea Sugamo din Ikebukuro, in 23 decembrie 1948. Masacrul de la Nanking In China, intre 1937 si 1945, au fost inregistrate 8,4 milioane de victime din randurile non-combatantilor. Cel mai cunoscut episod din aceasta perioada este masacrul de la Nanking, unde armata japoneza a masacrat mai mult de 100.000 de civili, unele surse vorbind de 300.000 de victime! Dupa capturarea Shanghai-ului, in octombrie 1937, armata japoneza a inaintat spre nord, reusind sa captureze orasul Nanking (astazi Nanjing). Cea mai mare parte a armatei nationaliste chineze a reusit sa paraseasca orasul inainte de venirea japonezilor. Perioada in care s-a produs masacrul nu este foarte clar definita, dar carnagiul s-a petrecut, se pare, pe parcursul a sase saptamani, de la mijlocul lunii decembrie 1937, la jumatatea lunii februarie 1938. Crimele de razboi din aceasta perioada cuprind si numeroase violuri si incendieri. In condamnarea la moarte a comandantului armatei japoneze din Nanking, generalul Matsui Iwane, numarul victimelor a fost estimat la aproximativ 100.000, cu toate ca Tribunalul Militar International a cercetat moartea a mai mult de 227.000 de persoane. Cei mai multi istorici japonezi, fara a nega evenimentul, considera ca proportiile acestuia au fost substantial exagerate de guvernul chinez pentru a aduce prejudicii imaginii Japoniei in cadrul comunitatii internationale. Versiunea japoneza asupra incidentului condamna revizionismul chinez. Subiectul Nanking continua sa ingreuneze stabilirea unor bune relatii intre China si Japonia. Hideki Tojo „Briciul” Hideki Tojo s-a nascut in Tokio, in 1884. A fost fiul generalului locotenent Hidenori Tojo. Urmand traditia militara a familiei, Hideki Tojo a absolvit in 1905 Academia Militara cu gradul de locotenent de infanterie. In 1933 era deja general maior si conducea kempeitai din Kwantung, Manciuria. In 1937 a fost seful Statului Major al armatei, iar in perioada 1938-1940 a detinut functia de inspector general al armatei aerului. A fost unul dintre cei mai cunoscuti membri ai miscarii Kohoda, care sustinea cauza razboiului si a militat pentru o alianta cu Germania nazista si Italia fascista. Hideki Tojo a fost arestat de trupele americane la Tokyo, la 1 septembrie 1945, dupa ce incercase sa se sinucida. Supranumit Kamisori („Briciul”), Hideki Tojo a fost considerat de Tribunalul Militar International responsabil pentru moartea a aproape 4 milioane de chinezi. General in armata imperiala japoneza si prim-ministru al Japoniei in perioada 18 octombrie 1941 - 22 iulie 1944, Tojo a aprobat printre alte atrocitati si experimentele biologice facute pe prizonierii de razboi. In timpul procesului, Tojo a afirmat ca a actionat doar la ordinele imparatului Hirohito. Multa vreme dupa condamnarea si executarea sa, Tojo a fost considerat de o buna parte a japonezilor un martir. Ioan BOTIS