Cel ce moare in foc

S-a aruncat in iarba ca intr-un joc. Soarele a clipit o data, tacut. In jurul lui s-a facut liniste. Un copac de departe pasea incet, pe varfuri, spre el. Tot mai aproape, pana cand a simtit ca frunzele si coaja lui miros ca si frunzele si coaja nucului din curtea de acasa. Cerul s-a arcuit ca un otel albastru, zgariat de crengile copacului. Mai intai a simtit cum pamantul se misca sub el. Apoi, a auzit copitele lovind lutul tare. De dupa copac, tinand coarnele plugului, a aparut tatal lui, lovind caii cu biciul. Mainile mari apasau fierul adanc in pamant. Caii orbi au trecut peste el. A simtit doar metalul rece al plugului cum ii rupe carnea pieptului. Incet, incurcandu-se printre oase. Dintre brazde, s-a ridicat femeia aceea frumoasa care semana mult cu mama lui. In spatele ei rasarise un Crist de tabla cu vopseaua cazuta. Femeia si-a facut cruce, apoi a lovit cu sapa in lutul galben. Buruienile inrosite au cazut sub fruntea lui. Radacinile lor s-au lipit de sangele inchegat si s-au infipt in creierul lui. Ca o plasa i-au cuprins creierul si l-au strans intre bratele lor de ata taioasa. Femeia s-a aplecat si-a smuls radacinile oravitoare, apoi a intins o panza alba si-a pus slanina si branza si ceapa peste ea. Barbatul a destupat uiaga cu horinca si-a varsat o jumatate de pahar in rana pamantului. Sangele i s-a incalzit si simtea pe umeri mainile mandrei lui, speriate ca si cum ar aluneca de pe trupul sau... Apoi, deodata, s-a facut frig si intuneric. A vrut sa strige, dar cineva, foarte aproape, lovea cu un topor in copac. Aschiile sareau pana pe bocancii lui, ingropandu-i. Copacul a trosnit si-a cazut in carnea lui ca intr-o apa murdara. Bunicul lui a lasat toporul din mana si s-a asezat langa el: „Cine ar putea sa se uite, drept la amiaza, ar putea vedea prin soare pe Dumnezeu”. Cerul era din ce in ce mai aproape si soarele se limpezea ca o lentila imensa. Bunicul si-a aprins o tigara si i-a pus mana peste ochi, inchizandu-i pleoapele: „Cand e pe pamant miezul noptii, in ceruri, la Dumnezeu, toaca si atunci ingerii dantuiesc. Un an de-al nostru, in ceri, la Dumnezeu, e o zi”. Cum se facuse deodata intuneric, a aprins o lumanare galbena. Copacul taiat de batran a crapat si i-a cuprins trupul intre fibrele lui. Durea. A vrut iar sa strige, dar batranul i-a pus mana pe frunte: „Soldatul ce moare in foc, ca si femeia ce moare de copil, sa aiba cele mai mari pacate, ca Dumnezeu i le iarta, se duce drept in Rai. Ostile sunt ale lui Dumnezeu; soldatii sunt armata lui Dumnezeu, nu a imparatului, sunt claca Domnului. Cel ce moare in foc nu mai merge la judecata, ca judecata lui e aicea. In Rai, unde va fi mai mare dantul, acolo se vor duce ei”. Din transeea de dincolo de sarma ghimpata, un alt soldat, citea, intins pe burta, ca i s-a nascut un baiat. Teava pustii lui mirosea a frunze si-a coaja de nuc... Emanuel LUCA emanuel@gazetademaramures.ro